Strasbourg, 24 noiembrie 2004
CCJE (2004) Aviz nr. 6
Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE)
Avizul nr. 6 ( 2004 ) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) in atenţia Comitetului de Miniştri asupra procesului echitabil într-un termen rezonabil şi rolul judecătorilor în acest proces, luând în considerare mijloacele alternative de soluţionare a disputelor
adoptat de CCJE la cea de-a 5-a reuniune a acestuia (Strasbourg, 22-24 noiembrie 2004)
INTRODUCERE
1. De-a lungul anilor, gestionarea procedurilor de către instanţele din Europa a evoluat către luarea în considerare pe deplin a intereselor utilizatorilor instanţelor. Practicienii şi-au îndreptat atenţia asupra căilor de îndeplinire a aşteptărilor publicului, ca toţi cei care caută dreptate nu numai să aibă un acces mai facil la instanţe, ci şi să beneficieze de o eficienţă mai puternică a procedurilor aplicate şi de garanţii mai solide că hotărârile pronunţate vor fi puse în aplicare.
2. Instrumentul esenţial în cadrul acestei evoluţii îl constituie Convenţia europeană a drepturilor omului (CEDO), fiind consultată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Curtea) în vederea interpretării şi aplicării dispoziţiilor acesteia.
3. Art. 6 din CEDO, în special, a generat un fond de drept procedural comun diferitelor state europene şi a determinat instituirea unor principii generale care, deasupra şi dincolo de varietatea şi diversitatea sistemelor naţionale, sunt menite să asigure dreptul de acces în instanţă, dreptul de a obţine hotărâri într-un termen rezonabil, la finalul unei proceduri corecte şi echitabile, precum şi dreptul de a obţine punerea în aplicare a oricărei hotărâri pronunţate.
4. Dreptul la un proces echitabil tinde să devină cu adevărat un drept fundamental pentru cetăţenii Europei, a cărei punere în aplicare este asigurată de către Curte şi, în subsidiar, de către instanţele interne, de exemplu prin acordarea de compensaţii părţilor dintr-o dispută, ale căror cazuri nu sunt judecate într-un termen rezonabil.
5. Pe parcursul unei perioade de mai mulţi ani, Consiliul Europei a manifestat o preocupare constantă pentru îmbunătăţirea accesului publicului la justiţie, reflectată în diferitele rezoluţii şi recomandări ale acestuia, cu privire la asistenţa juridică, simplificarea procedurilor, reducerea costurilor acestora, utilizarea noilor tehnologii, reducerea volumului de muncă al instanţelor şi la mijloace alternative de soluţionare a disputelor.
6. Curtea însăşi se asigură de faptul că guvernele respectă dispoziţiile art. 6 din CEDO, de exemplu reamintindu-le acestora că orice persoană care doreşte să declanşeze proceduri juridice trebuie să beneficieze de acces în instanţă şi că nu este permis amestecul statului în acest drept, în fapt sau în temeiul legii.
7. Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) a acordat atenţie modului în care judecătorii ar putea participa la acest efort de a garanta accesul la soluţionarea rapidă şi eficientă a disputelor.
8. Acesta reaminteşte că prima Conferinţă europeană a judecătorilor cu privire la „Soluţionarea la timp a disputelor şi rolul judecătorilor” [Early settlement of disputes and the role of judges], care a avut loc în cadrul Consiliului Europei din 24 şi 25 noiembrie a arătat că indiferent de cât de interesante şi de utile pot fi măsurile alternative, cum sunt medierea sau concilierea, încrederea în instituţia judiciară rămâne o caracteristică esenţială a societăţilor democratice.
9. Prin urmare, este important ca atunci când se confruntă cu sistemul justiţiei, cetăţenii să ştie că au de-a face cu o instituţie eficientă.
10. În acest context, prezentul aviz se concentrează asupra (A) chestiunea accesului la justiţie, (B) calitatea sistemului justiţiei şi evaluarea acesteia, date statistice cantitative, proceduri de monitorizare, (C) volumul de muncă şi gestionarea cauzelor în cadrul instanţelor şi (D) soluţionarea alternativă a disputelor, cu sublinierea rolului judecătorului în punerea în aplicare a principiilor prevăzute de CEDO şi jurisprudenţa Curţii.
A. ACCESUL LA JUSTIŢIE
11. Accesul public la justiţie presupune furnizarea de informaţii adecvate cu privire la funcţionarea sistemului judiciar.
12. CCJE consideră că trebuie încurajate toate măsurile de furnizare a unor astfel de informaţii publicului.
13. Publicul trebuie, în special, să fie conştient de natura procedurilor care pot fi demarate, durata posibilă a acestora, costurile acestora şi riscurile implicate în caz de utilizare incorectă a căilor legale. Trebuie furnizate, de asemenea, informaţii cu privire la mijloacele alternative de soluţionare a disputelor, ce pot fi puse la dispoziţia părţilor.
14. Aceste informaţii generale pentru public pot fi completate cu informaţii mai exacte cu privire, în special, la anumite hotărâri de referinţă pronunţate de instanţe, precum şi la durata procedurilor din cadrul diferitelor instanţe.
15. Informaţiile cu privire la funcţionarea sistemului judiciar pot proveni din surse variate, cum sunt Departamentul de Justiţie (publicarea de broşuri informative, pagini de Internet etc.), serviciile sociale şi serviciile publice de consiliere juridică organizate de asociaţiile avocaţilor, precum şi din alte surse.
16. Instanţele însele trebuie să participe la difuzarea informaţiilor, în special atunci când deţin servicii de relaţii publice. Printre căile relevante de difuzare a informaţiilor se află şi paginile de Internet administrate de anumite instanţe.
17. CCJE recomandă dezvoltarea de programe educaţionale care să includă descrierea sistemului judiciar şi care să ofere vizite în instanţe. De asemenea, percepe necesitatea publicării unor ghiduri pentru cetăţeni, care să permită părţilor dintr-un litigiu să beneficieze de o cunoaştere mai bună a funcţionării instituţiilor judiciare, informându-i în acelaşi timp despre drepturile procedurale ale acestora în faţa instanţelor. În cele din urmă, recomandă utilizarea generală a tehnologiei informatice pentru a furniza membrilor publicului acelaşi tip de informaţii cu privire la funcţionarea instanţelor, mijloacele de acces la justiţie, principalele hotărâri pronunţate şi rezultatele statistice din instanţe.
18. CCJE încurajează pozitiv adoptarea unui format simplificat şi standardizat pentru documentele juridice necesare pentru intentarea şi demararea de acţiuni în instanţă. Simplificarea recomandată este de luat în considerare în special pentru înţelegerile minore, pentru disputele care îi implică pe consumatori şi pentru cazuri în care stabilirea temeiurilor legale şi a faptelor nu prezintă, în principiu, dificultăţi (soluţionarea datoriilor). Acesta recomandă, suplimentar, dezvoltarea tehnologiei prin care părţile din cadrul unui litigiu pot obţine, prin intermediul facilităţilor informatice, documentele necesare pentru intentarea unei acţiuni în faţa unei instanţe şi fie acestea, fie reprezentanţii acestora, pot fi puşi în contact direct cu instanţele.
19. CCJE recomandă, de asemenea, ca părţile din cadrul unui litigiu să fie pe deplin informate, de către avocaţi sau instanţe, chiar înainte de instituirea procedurilor, cu privire la natura şi volumul cheltuielilor pe care vor trebui să le suporte, precum şi să li se indice durata prevăzută a procedurilor până la momentul hotărârii.
20. În Avizul nr. 2 (2001), alin. 9, CCJE a identificat importanţa unei finanţări adecvate a funcţionării oricărui sistem judiciar. Se pune problema cuantumului în care părţile în cadrul unui litigiu sau alte persoane aflate în faţa instanţei pot sau ar trebui să contribuie la o astfel de finanţare, prin intermediul taxelor instanţelor. CCJE consideră că sistemul judiciar nu trebuie să obstrucţioneze accesul la justiţie prin costuri excesive. Un sistem eficient de justiţie reprezintă un beneficiu pentru public în ansamblu, nu numai pentru cei care se întâmplă să fie implicaţi într-un litigiu. Statul de drept este demonstrat şi instituit prin funcţionarea eficientă a instanţelor şi a proceselor de judecată; iar acest lucru permite publicului în ansamblu să îşi adapteze şi să conducă afacerile în siguranţă şi cu încredere.
21. Trebuie să existe un sistem de asistenţă juridică organizat de către stat pentru a permite fiecăruia să beneficieze de acces la justiţie. O astfel de asistenţă trebuie să acopere nu numai cheltuielile din instanţă, ci şi consilierea juridică în privinţa alegerii sau a necesităţii de a intenta o acţiune. Aceasta nu trebuie rezervată doar persoanelor fără resurse materiale, ci ar trebui, de asemenea, să fie disponibilă, cel puţin parţial, celor al căror venit mediu nu le permite să suporte cheltuielile unei acţiuni fără asistenţă.
22. Acest sistem de asistenţă juridică parţială permite ca numărul de beneficiari să fie crescut în timp ce se păstrează un anumit echilibru între obligaţia autorităţilor de a facilita accesul la justiţie şi responsabilitatea individuală. CCJE consideră că un judecător sau o altă autoritate care acţionează din punct de vedere judiciar trebuie să poată lua parte la deciziile care privesc acordarea asistenţei. În cazul în care autoritatea căreia i se solicită să se pronunţe asupra unei cereri de asistenţă juridică este obligată să o respingă atunci când acţiunea avută în vedere este în mod evident inadmisibilă sau nefondată, este indispensabil ca, în cazul în care acţiunea introdusă de un solicitant căruia i s-a refuzat asistenţa, judecătorul implicat în pronunţarea hotărârii relevante să se retragă din judecarea cauzei, în scopul respectării îndatoririi de imparţialitate obiectivă, în conformitate cu art. 6 din CEDO.
23. CCJE consideră că asistenţa juridică trebuie finanţată de către o autoritate publică şi acoperită de un buget special, astfel încât cheltuielile corespunzătoare să nu fie suportate din bugetele de funcţionare ale instanţelor.
24. Furnizarea asistenţei juridice părţilor reprezintă o componentă importantă a accesului la justiţie pentru părţile aflate în litigiu.
25. CCJE observă că, în anumite state, intervenţia unui avocat în timpul unei proceduri nu este necesară. Alte state fac o distincţie clară în funcţie de dimensiunea intereselor financiare şi de tipul disputei sau al procedurilor. Dreptul unei părţi din cadrul unui litigiu de a-şi pleda cauza în faţa unei instanţe fie personal, fie printr-un reprezentant la alegerea sa pare potrivit în special în cazul procedurilor simplificate, litigiilor de importanţă financiară minoră şi a cazurilor care îi implică pe consumatori.
26. Cu toate acestea, chiar şi în cazurile în care nu există necesitatea unui avocat de la început, CCJE consideră că ar trebui să existe dispoziţii care să permită judecătorului, ca măsură excepţională, să dispună intervenţia unui apărător în cazul în care cauza prezintă probleme specifice sau dacă există un risc major ca drepturile apărării să fie încălcate. În această eventualitate, reprezentarea de către un avocat trebuie să beneficieze de sprijin din partea unui sistem eficient de asistenţă juridică.
27. Rezoluţia (78) 8[1] prevede la alin. 1 din anexă că „nicio persoană nu trebuie să fie împiedicată de bariere economice să-şi urmărească sau să-şi apere drepturile (...)”.
28. Cu toate acestea, trebuie să existe garanţii împotriva situaţiei ca remunerarea avocaţilor şi a ofiţerilor instanţei să fie fixată astfel încât să încurajeze măsuri procedurale inutile. Trebuie, de asemenea, să existe dispoziţii, în temeiul Recomandării nr. R (84) 5[2] (principiul 2-1 din anexă), pentru sancţionarea abuzului de proceduri în instanţă.
29. Asistenţa juridică nu reprezintă singurul mijloc de a sprijini accesul la justiţie. Alte metode care pot fi utilizate în acest scop includ, de exemplu, o asigurare pentru cheltuieli în instanţă, care să acopere cheltuielile proprii unei părţi şi/sau orice sumă care trebuie achitată celeilalte părţi dacă procesul este pierdut.
30. CCJE nu intenţionează să discute în detaliu, în prezentul aviz, un număr de alte măsuri pentru accesul la justiţie, inclusiv măsura unor taxe condiţionate sau a unor cheltuieli fixe.
B. CALITATEA SISTEMULUI DE JUSTIŢIE ŞI EVALUAREA ACESTUIA; DATE STATISTICE CANTITATIVE; PROCEDURI DE MONITORIZARE
31. Asigurarea justiţiei implică nu numai munca judecătorilor şi a altor profesionişti din domeniul juridic; aceasta cuprinde şi un număr de activităţi efectuate în cadrul instituţiilor judiciare de către agenţi guvernamentali şi cetăţeni; funcţionarea sa se bazează în mare măsură pe infrastructuri judiciare (clădiri, echipament, personal auxiliar etc). Prin urmare, calitatea sistemului justiţiei depinde atât de calitatea infrastructurilor, care pot fi măsurate prin criterii similare cu cele utilizate pentru alte servicii publice, cât şi de capacitatea profesioniştilor din domeniul juridic (judecători, dar şi avocaţi, procurori şi funcţionari); în prezent fiind posibilă măsurarea activităţii unor astfel de profesionişti comparativ cu referinţe din cadrul legii şi din practica şi deontologia judiciară sau profesională.
32. Cu toate acestea, având în vedere că cererea crescută pentru justiţie în majoritatea ţărilor se confruntă cu limitări ale bugetului pentru sistemul justiţiei, teoria şi practica sugerează posibilitatea evaluării calităţii activităţii judiciare, cu trimitere, de asemenea, la eficienţa socială şi economică, prin intermediul unor criterii care sunt uneori similare cu cele utilizate pentru alte servicii publice.
33. CCJE observă că apare un număr de probleme la aplicarea criteriilor de evaluare a justiţiei care nu iau în calcul caracteristicile specifice ale acesteia. Cu toate că se pot aplica activităţilor altor profesionişti din domeniul juridic anumite considerente similare, CCJE a dezbătut implicaţiile unei astfel de abordări ale activităţii judiciare.
34. CCJE accentuează, în primul rând, că evaluarea „calităţii” sistemului justiţiei, respectiv prin performanţele sistemului de instanţe ca întreg sau ale fiecărei instanţe sau grup local de instanţe, individual, nu trebuie confundată cu evaluarea capacităţii profesionale a fiecărui judecător în parte. Evaluarea profesională a judecătorilor, în special atunci când vizează decizii care influenţează statutul sau cariera acestora reprezintă o sarcină care are alte scopuri şi trebuie îndeplinită pe baza unor criterii obiective, cu toate garanţiile pentru independenţa judiciară (vezi Avizul nr. 1 (2001) al CCJE, în special alin. 45).
35. Practica anumitor ţări arată o suprapunere, pe care CCJE o consideră nepotrivită, între evaluarea calităţii justiţiei şi evaluarea judecătorilor din punct de vedere profesional. Această suprapunere se reflectă în modul în care sunt colectate statisticile. În anumite ţări se realizează statistici pentru fiecare judecător, în altele cifrele sunt stabilite pentru fiecare instanţă. Este probabil ca toate să păstreze înregistrări ale numărului de cazuri abordate, dar vechiul sistem asociază această cifră cu persoanele individuale. Sistemele care evaluează judecătorii în mod statistic, în mod uzual includ o cifră pentru procentul de recursuri cu succes.
36. Unele ţări consideră ca indicator procentul de hotărâri anulate în cadrul unui recurs. O evaluare obiectivă a calităţii hotărârilor judiciare poate constitui unul dintre elementele relevante pentru evaluarea profesională a unui judecător, (dar chiar şi în acest context trebuie să se ţină seama de principiul independenţei judiciare interne şi de faptul că anularea hotărârilor trebuie acceptată ca un rezultat normal al procedurilor de recurs, fără o vină din partea primului judecător). Cu toate acestea, utilizarea ratelor de anulare ca singurul sau chiar în mod necesar un indicator important de evaluare a calităţii activităţii judiciare este neadecvată în viziunea CCJE. Printre câteva aspecte care ar putea fi discutate referitor la această problemă, CCJE subliniază că o caracteristică a sistemului de justiţie bazat pe proceduri o reprezintă faptul că nivelul calităţii rezultatului unei singure cauze depinde în mare măsură de calitatea măsurilor procedurale anterioare (iniţiate de poliţie, parchet, avocaţi privaţi sau părţi), astfel încât evaluarea performanţelor judiciare este imposibilă fără evaluarea fiecărui context procedural în parte.
37. Aceleaşi considerente se aplică şi altor sisteme în care este posibilă evaluarea deciziilor individuale luate de judecători prin intermediul altor sisteme, diferite de observarea ratei de anulare.
38. În anumite ţări, evaluarea calităţii justiţiei este efectuată prin colectarea de indicatori care măsoară performanţele instanţei: durata procedurilor, numărul lucrărilor restante, numărul personalului auxiliar, cantitatea şi calitatea infrastructurilor (cu trimitere specială la clădiri şi tehnologia informaţiei) etc.
39. Această abordare este acceptabilă în principiu, având în vedere că tinde să evalueze „performanţele” justiţiei într-un sens mai larg. Cu toate acestea, în opinia CCJE, o abordare mai bună ar fi reprezentată de evaluarea justiţiei în contextul său mai larg, de exemplu în interacţiunile justiţiei cu alte variabile (judecători şi avocaţi, justiţie şi poliţie, jurisprudenţă şi legislaţie etc.), având în vedere că o mare parte a funcţionării defectuoase a sistemului de justiţie decurge din lipsa de coordonare dintre mai mulţi factori. CCJE consideră că este esenţial, de asemenea, să sublinieze interacţiunea dintre calitatea justiţiei şi prezenţa unor infrastructuri adecvate, precum şi a personalului auxiliar.
40. Chiar şi tehnologia modernă a informaţiei permite colectarea de date foarte sofisticate, dificultatea rămânând în sfera alegerii variabilelor de măsurat, a modului de interpretare a acestora, precum şi de stabilire a persoanelor abilitate pentru aceasta.
41. În ceea ce priveşte datele ce trebuie colectate, nu există criterii general acceptate în prezent. Aceasta se datorează faptului că administrarea justiţiei diferă în mare măsură de sarcinile pur administrative specifice altor servicii publice, în cazul cărora s-a dezvoltat şi poate fi eficientă măsurarea prin intermediul indicatorilor. De exemplu, faptul că în cazul unei instanţe durează, în medie, mai mult, soluţionarea unei cauze, decât în cazul alteia, sau faptul că numărul de lucrări restante este mai mare, poate sau nu să însemne că această instanţă este mai puţin eficientă.
42. Oricare ar fi direcţiile de dezvoltare din acest domeniu, CCJE consideră că noţiunea de „calitate” a justiţiei nu trebuie înţeleasă ca sinonim pentru „productivitatea” sistemului judiciar, pur şi simplu; o abordare calitativă trebuie să se adreseze mai degrabă capacităţii sistemului de a răspunde cererea de justiţie în conformitate cu scopurile generale ale sistemului juridic, în care celeritatea procedurilor reprezintă un singur element.
43. Având în vedere că este imposibil în prezent ca indicatorii de calitate să se bazeze pe criterii larg acceptate, CCJE recomandă cel puţin ca aceştia să fie aleşi prin consens larg între profesioniştii din domeniul juridic, fiind recomandabil ca organismul independent pentru autoguvernarea sistemului judiciar să joace un rol central în această alegere şi în colectarea datelor „referitoare la calitate”, în conceperea procedurii de colectare a datelor, în evaluarea rezultatelor, în difuzarea acesteia ca răspuns către actorii individuali, pe baze confidenţiale, precum şi către publicul larg; o astfel de implicare poate reconcilia necesitatea de desfăşurare a evaluării calităţii cu necesitatea ca indicatorii şi evaluatorii să respecte independenţa judiciară.
44. În mod uzual, datele statistice sunt colectate de către instanţe şi trimise unei autorităţi centrale, care poate fi Curtea Supremă, Înaltul Consiliul pentru Sistemul Judiciar, Ministerul de Justiţie sau Administraţia Naţională a Instanţelor. Grefierii din instanţe pot deţine un rol important în colectarea zilnică de date. În unele cazuri la identificarea indicatorilor de calitate şi la conceperea sistemului de control al calităţii au participat agenţii private.
45. Publicarea datelor statistice cu privire la cazurile în curs şi cele trecute, din cadrul fiecărei instanţe, disponibile în unele state, reprezintă un pas înainte către transparenţa situaţiei volumului de muncă. Trebuie studiate formulare adecvate pentru eliberarea chiar şi a informaţiilor clasificate, pentru cercetători şi pentru sistemul judiciar, pentru a permite îmbunătăţiri ale sistemului.
46. Autoritatea centralizată care asamblează datele desfăşoară un proces constant de monitorizare numai în anumite ocazii. Această monitorizare nu are însă, întotdeauna, un impact direct şi imediat asupra organizării instanţelor sau alocării de resurse umane şi materiale.
47. CCJE consideră că este în interesul sistemului judiciar ca procesul de colectare şi monitorizare a datelor să se desfăşoare în mod regulat şi că proceduri adecvate ar permite o adaptare rapidă a organizării instanţelor la modificări ale volumului de cazuri.[3] Pentru a reconcilia realizarea acestei necesităţi cu garanţiile de independenţă a sistemului judiciar (în special cu principiul inamovibilităţii judecătorului şi interdicţia de retragere a cazurilor unui judecător), în opinia CCJE este recomandabil ca autoritatea competentă pentru colectarea şi monitorizarea datelor trebuie să fie organismul independent menţionat la alin. 37 şi alin. 45 din Avizul nr. 1 (2001); dacă un alt organism deţine competenţa pentru colectarea şi monitorizarea datelor, statele ar trebui să se asigure că astfel de activităţi rămân în sfera publică pentru a păstra interesele de politică relevantă legate de tratarea datelor ce privesc justiţia; cu toate acestea, organismul independent trebuie să aibă competenţa de lua măsurile necesare pentru a adapta organizarea instanţelor la modificările volumului de cazuri.
48. Trebuie să aibă loc o cooperare facilă între toţi actorii în ceea ce priveşte interpretarea şi difuzarea datelor.
C. VOLUMUL DE CAZURI ŞI GESTIONAREA ACESTORA
49. Prezenta secţiune cuprinde măsuri care pot reduce volumul de muncă al instanţelor, precum şi măsuri de sprijinire a abordării cauzelor înfăţişate în faţa instanţei. CCJE tratează aceste subiecte împreună[4] pentru că ambele prezintă importanţă pentru îndeplinirea de către instanţe a îndatoririi acestora de a asigura un proces echitabil într-un termen rezonabil şi există o anumită suprapunere.
I. GENERAL
50. Măsurile de reducere a volumului de muncă al instanţelor au inclus măsuri care au acest unic obiectiv şi măsuri care au valoare independentă. Recomandarea nr. R (86) 12 identifică măsuri care se aplică mai mult sau mai puţin instanţelor penale şi civile[5]. Recomandările nr. R (87) 18[6] şi nr. R (95) 12[7] abordează în mod specific cazurile penale. Ca exemple, măsuri cum sunt eliminarea sarcinilor non-judiciare sau asigurarea unui volum de muncă echilibrat vizează direct asigurarea unui volum de muncă adecvat. Soluţionarea consensuală (fie direct între părţi, fie prin mediere[8]) are o valoare independentă, reflectând valorile libertăţii de alegere şi înţelegere, comparativ cu o soluţie impusă de instanţă. Deplasarea delictelor minore în afara sferei penale poate avea loc pentru a reduce volumul de muncă sau poate reflecta concluzia că este preferabil să se trateze cu anumite tipuri de făptuitori (de exemplu cei tineri) în afara sistemului formal al justiţiei penale. Clarificarea motivelor poate sprijini identificarea caracteristicilor diferitelor propuneri.
51. CCJE începe cu diverse subiecte în care poziţiile penale şi civile pot fi abordate împreună sau comparate.
(a) Administrarea instanţelor
52. CCJE a identificat două modele de bază pentru gestionarea instanţelor[9]. Într-unul dintre acestea, judecătorii deţin un rol redus sau niciun rol direct în gestionarea instanţelor. Aceştia pot dedica mai mult din timpul lor judecării, în locul ocupării timpului cu sarcini non-judiciare pentru care se poate să nu fie potriviţi prin formare sau înclinaţii. Cu toate că instanţele nu pot funcţiona corespunzător fără ca judecătorii să fie cel puţin consultaţi în probleme administrative, deciziile legate de alcătuirea bugetelor, angajarea personalului, precum şi clădirile şi facilităţile instanţelor se află în competenţa administratorilor. Având în vedere că orice sistem este folosit, resursele pentru funcţionarea sa trebuie să vină din partea guvernării centrale, acest sistem contribuie le menţinerea judecătorilor în afara presiunilor politice care decurg din necesitatea de a îndeplini obiective de performanţă.
53. Un dezavantaj îl constituie faptul că judecătorii trebuie să asigure obiectivul principal al sistemului de instanţe, şi anume soluţionarea eficientă şi corectă a cauzelor, dar în acest model au un control redus asupra mediului în care urmăresc realizarea acestui obiectiv.
54. În cel de-al doilea sistem de bază, judecătorul cel mai în vârstă dintr-o instanţă se ocupă şi de gestionarea efectivă a activităţii acesteia. La latitudinea sa se va afla cel puţin parţial cheltuirea bugetului, angajarea şi concedierea personalului, precum şi clădirea instanţei şi inventarul acesteia. Avantajele şi dezavantajele reprezintă o imagine în oglindă a primului: judecătorii sunt deturnaţi de la rolul lor principal şi este necesar să întreprindă sarcini pentru care este posibil ca experienţa să nu îi fi pregătit. Probabilitatea de a se afla într-o situaţie de dispută cu autoritatea publică este mai mare. Pe de altă parte, deţin un control real asupra mijloacelor de asigurare a justiţiei în cadrul instanţelor lor şi o mai mare influenţă asupra politicii de alocare a resurselor.
55. Multe ţări au sisteme care se află undeva între cele două extreme. Este recunoscut faptul că o importanţă în creştere o prezintă faptul că judecătorii trebuie consultaţi şi trebuie să aibă posibilitatea de a avea un cuvânt de spus în cazul deciziilor fundamentale cu privire la forma justiţiei moderne şi la priorităţile implicate. CCJE subliniază necesitatea acestui fapt.
(b) Fluctuaţii ale volumului de muncă
56. Volumul de muncă al instanţelor va creşte sau va descreşte în timp. Acest lucru este influenţat de schimbările demografice şi, în sfera penală, de modificările modelelor de criminalitate. Această situaţie poate fi temporară. De exemplu, o instanţă situată în apropierea graniţei poate înregistra o creştere dramatică a cazurilor care privesc imigraţia ilegală sau o instanţă aflată în apropierea unui aeroport, o creştere a cazurilor care privesc importul de droguri.
57. În anumite jurisdicţii, judecătorii şi/sau cazurile pot fi transferaţi/transferate relativ uşor între instanţe, cel puţin temporar. CCJE priveşte o astfel de flexibilitate ca fiind în general dezirabilă, cu condiţia ca independenţa judecătorilor individuali să fie respectată şi, în cazul transferului unui judecător, ca acesta să fie de acord. CCJE recunoaşte, desigur, că acest lucru trebuie exercitat cu atenţia cuvenită pentru problemele practice de acces la justiţie. Persoanele implicate în aceste cazuri, precum şi publicul, în general, au dreptul să se aştepte la abordarea cazurilor local şi în mod convenabil, în mare măsură.
58. În alte jurisdicţii, judecătorul desemnat este stabilit de la început, transferul judecătorilor necesită acordul acestora, iar transferurile de cazuri sunt posibile, daca sunt permise, numai cu consimţământul părţilor. Cu toate acestea, pot exista în cadrul oricărei instanţe mecanisme prin care, de exemplu, un prezidiu ales, format din judecători, poate decide să transfere cazurile unui judecător supraîncărcat, altui judecător din cadrul aceleiaşi instanţe.
59. Dacă există schimbări permanente ale volumului de muncă, vor fi necesare modificări corespunzătoare ale dimensiunilor instanţei, în special în privinţa ultimei categorii a jurisdicţiilor. Anumite considerente pur economice (în direcţia închiderii unei instanţe locale) pot intra astfel în contradicţie cu dreptul părţilor şi al publicului la o justiţie locală şi accesibilă în mare măsură. CCJE încurajează ţările să studieze şi să dezvolte criterii adecvate care să permită să se ţină seama şi să fie echilibrate aceste considerente, asigurându-se faptul că prin adaptarea la evoluţia volumului de muncă, modificările metodelor instanţelor nu sunt concepute ca un mod de a aduce atingere independenţei judecătorilor.
60. Cu toate acestea, CCJE face trimitere la Avizul nr. 2 (2001), în special la alin. 4 şi alin. 5, care tratează chestiunea adecvării resurselor. Posibilitatea de a transfera judecători sau dosare de la o instanţă la alta nu trebuie să determine încurajarea acceptării lipsei structurale de resurse. O astfel de flexibilitate nu poate substitui un număr suficient de judecători, necesar pentru a face faţă volumului de muncă, preconizat în mod normal.
(c) Utilizarea unui singur judecător
61. În ceea ce priveşte cazurile penale, Recomandarea nr. R (87) 18, alin. D.2 prevede că trebuie utilizat un singur judecător „ori de câte ori gravitatea faptei permite acest lucru”. Însă, în cazuri grave care implică libertatea subiectului, colegialitatea aflării adevărului, asigurată de un complet de trei sau mai mulţi judecători, nespecialişti sau profesionişti, reprezintă o garanţie importantă împotriva deciziilor influenţate de prejudecăţile sau opiniile idiosincretice ale unei singure persoane. În practică, cazurile mai puţin grave sunt judecate, de regulă, de un singur judecător ,iar cele mai grave, de către un complet, cu toate că linia de demarcaţie diferă considerabil între ţări.
62. În cazuri civile, practica generală a ţărilor din sistemul anglo-saxon este aceea ca judecătorii de primă instanţă să prezideze singuri şedinţa (fiind practicieni cu experienţă, numiţi relativ târziu în cadrul carierei lor profesionale). În alte jurisdicţii care beneficiază de un sistem judiciar de carieră (precum şi în ţări ca Franţa, în care tribunaux de commerce sunt formate din persoane care nu sunt de profesie), completurile sunt încă utilizate în prima instanţă, cu toate că pare să existe o tendinţă în direcţia utilizării mai ample a unui singur judecător.
63. Utilizarea completurilor poate compensa lipsa de experienţă din partea membrilor individuali. Aceasta asigură respectarea calităţii şi transferul de experienţă către judecătorii mai tineri. Pot fi dificil de abandonat aceste sisteme în care un judecător tânăr sau o persoană care nu este de profesie ar constitui, altfel, singurul membru al unui tribunal de primă instanţă.
64. CCJE consideră că ţările trebuie să încurajeze formarea şi dezvoltarea carierei în direcţia utilizării unui singur judecător care să audieze cazurile de primă instanţă, de câte ori este posibil, proporţional cu experienţa şi capacităţile judecătorilor disponibili şi cu natura procedurii în cauză.
(d) Asistenţa furnizată judecătorilor
65. CCJE a menţionat în Avizul nr. 2 (2001) că în numeroase ţări, judecătorii beneficiază de mijloace insuficiente la dispoziţia lor. Cu toate acestea, CCJE subliniază necesitatea ca reducerea efectivă a sarcinilor necorespunzătoare efectuate de judecători să aibă loc numai prin asigurarea de asistenţi ai judecătorilor, cu calificări substanţiale în domeniul juridic („secretari” sau „referenţi”), cărora judecătorul le poate delega efectuarea unor activităţi specifice, sub supravegherea şi responsabilitatea aceluiaşi judecător, cum ar fi cercetarea legislaţiei şi a jurisprudenţei, întocmirea de documente simple sau standardizate, păstrarea legăturii cu avocaţii şi/sau publicul.
(e) Activitatea extrajudiciară
66. CCJE susţine punctul de vedere că activităţile non-judiciare enumerate în anexa la Recomandarea nr. R (86) 12 nu ar trebui desemnate, în mod normal, judecătorilor. Dar există şi alte activităţi care pot distrage sau pot diminua îndeplinirea îndatoririlor judiciare, inclusiv activităţi legate de administrarea instanţei, în cazul cărora nu este asigurată sau finanţată reprezentarea adecvată (vezi punctul (a) de mai sus) şi activitatea ca arbitrare privată, care în majoritatea ţărilor este oricum nepermisă.
67. Se aduc, de asemenea, critici cu privire la timpul petrecut de judecători în cadrul comisiilor şi organismelor similare. Există opinia potrivit căreia „un judecător ar trebui să judece”, iar alte activităţi reprezintă o pierdere de resurse valoroase.
69. Pe de altă parte, există riscul ca judecătorii să fie implicaţi în anchete declanşate din motive politice, care presupun judecarea de chestiuni non-juridice, care se pot afla în afara experienţei lor directe. Judecătorii trebuie să considere atent dacă este adecvat să îşi utilizeze aptitudinile şi reputaţia în anchete de acest tip[10].
(f) Reprezentarea legală şi finanţarea cheltuielilor legale
70. În cazuri penale este corect ca asistenţa juridică sau reprezentarea legală gratuită să fie disponibile fără evaluarea caracteristicilor poziţiei acuzatului. Dificultatea pare să se afle în sfera diferenţelor mari între natura şi gravitatea cazurilor pentru care este disponibilă o astfel de asistenţă sau reprezentare în diferite ţări. Însă în cazuri civile există îngrijorarea că metodele de finanţare pot încuraja litigiile neîntemeiate sau excesive, iar aceasta nu se limitează la asigurarea pentru cheltuieli legale[11]. În orice sistem juridic există tendinţa ca activitatea să graviteze în domeniile în care sunt disponibile onorarii. Este necesar să fie introduse sisteme de control adecvate pentru evaluarea în prealabil a caracteristicilor solicitărilor şi eliminarea din sfera eligibilităţii pentru asistenţă juridică a celor pentru care fondul şi/sau suma în cauză nu justifică astfel de cheltuieli[12].
II. INSTANŢELE PENALE
71. În continuare CCJE vizează subiecte cu relevanţă specifică din sfera penală: Este important să se reamintească de la început două diferenţe evidente, dar fundamentale, între procedurile penale şi civile: [13]
(i) Procedurile civile implică aproape întotdeauna două părţi private. Publicul are un interes general în soluţionarea adecvată a litigiilor civile, dar rezultatul unui anumit caz nu prezintă niciun interes. În cazul procedurilor penale, publicul are un interes real în soluţionarea adecvată a fiecărui caz.
72. Având aceste lucruri în vedere, CCJE examinează anumite probleme specifice.
(a) Urmărirea penală discreţionară
73. Recomandarea nr. R (87) 18 susţine principiul urmăririi penale discreţionare „ori de câte ori dezvoltarea istorică şi constituţia statelor membre permit acest lucru” şi prevede că „altfel, trebuie concepute măsuri în acelaşi scop”. În aceste din urmă ţări, îndatoririle procurorilor publici independenţi (ministère public) pot cere aducerea cazurilor în faţa instanţei şi, în cazul în care cineva poate suspenda urmărirea penală, acesta poate fi numai un judecător.
74. Recomandarea prevede că orice decizie de neîncepere a urmăririi penale trebuie să fie „conform legii” (alin. I.2), „exercitată pe baze generale, cum ar fi interesul public” (alin. II.4) şi poate avea loc numai „dacă autoritatea de urmărire penală deţine probe corespunzătoare ale vinovăţiei” (alin. I.2). CCJE interpretează cea de-a treia condiţie ca atare, cu excepţia cazului în care autoritatea de urmărire penală deţine probe corespunzătoare ale vinovăţiei, caz în care nu se mai ridică problema urmăririi penale discreţionare. Însă, în cazul în care nu au fost (încă) obţinute probe corespunzătoare, CCJE consideră că trebuie să fie la latitudinea autorităţii de investigare să decidă dacă gravitatea şi alte circumstanţe ale faptei, legate de făptuitorul bănuit şi de victimă, nu justifică în continuare eforturi de a obţine alte probe.
75. Recomandarea prevede în continuare că decizia de a nu continua sau de a întrerupe procedurile penale poate fi însoţită de un avertisment sau o admonestare sau poate fi supus respectării unor condiţii (în acest ultim caz fiind necesar acordul făptuitorului bănuit); acest lucru nu trebuie tratat ca o condamnare sau nu trebuie să afecteze cazierul făptuitorului, cu excepţia cazului în care a recunoscut fapta şi, de asemenea, nu trebuie să afecteze dreptul victimei de a urmării compensaţii. În practică, majoritatea ţărilor (dar nu toate) utilizează un anumit nivel de putere discreţionară. Una dintre distincţii apare între acele sisteme în care cazurile pot fi întrerupte numai condiţionat, cum ar fi prin compensaţii acordate victimei şi cele în care există puterea discreţionară de a întrerupe procedurile în cazul în care se consideră că nu este în interesul public continuarea acestora.
76. În prezent există trei structuri de bază în Europa.
(i) Autoritatea de urmărire penală nu are nici competenţa de a renunţa la caz, nici de a impune condiţii/sancţiuni împotriva unui făptuitor, dacă probele justifică urmărirea penală. Acesta are numai rolul de a pregăti cazul pentru instanţă.
(ii) Autoritatea de urmărire penală are competenţa de a decide continuarea urmăririi penale (de exemplu renunţarea la caz) chiar dacă există suficiente probe pentru aceasta.
(iii) Autoritatea de urmărire penală are atât competenţa de a decide continuarea urmăririi penale, cât şi posibilitatea de a renunţa la caz condiţionat sau impunând o amendă făptuitorului, cu acordul acestuia, ca alternativă a situaţiei în care cazul ar ajunge în instanţă. În cadrul acestei categorii vaste, există diferenţe considerabile în ceea ce priveşte competenţa de urmărire penală. În unele ţări poate fi impusă o gamă largă de condiţii, inclusiv consilierea şi serviciul în folosul comunităţii. În altele singura condiţie o constituie plata unei sume de bani.
77. CCJE încurajează studii suplimentare în fiecare stat care nu deţine un prezent niciun sistem sau un echivalent al acestuia în ceea ce priveşte urmărirea penală discreţionară, astfel încât să poată fi pusă în practică Recomandarea nr. R (87) 18. CCJE este de părere că fiecare stat ar trebui să ia în considerare rolul pe care l-ar putea avea instanţele în verificarea procedurilor efectuate, în special în cazul în care victima contestă decizia de a se renunţa la caz luată de autoritatea de urmărire penală.
(b) Proceduri simplificate
78. Toate statele membre par să deţină anumite forme de proceduri simplificate, de exemplu pentru încălcări administrative şi infracţiuni mai puţin grave, cu toate că natura şi nivelul unor astfel de proceduri variază în mare măsură. Impactul art. 5 şi art. 6 din CEDO trebuie luat în considerare la introducerea şi prevederea unor astfel de proceduri, acordându-se întotdeauna posibilitatea unui recurs în faţa unui judecător.
(c) Pledoarii pentru vinovăţie şi înţelegeri în instanţă
79. Recomandarea nr. R (87) 18 recomandă acest lucru, în principiu. Termenii acesteia iau în considerare pledoaria pentru vinovăţie prezentată în faţa instanţei într-o etapă de început a procedurilor, fapt ce reprezintă un model al sistemului anglo-saxon. Cu toate acestea, puţine ţări deţin un sistem formal de acest tip. Acesta - şi în special consecinţele sale, înţelegerile în instanţă şi sentinţa redusă pentru pledoaria de vinovăţie - reprezintă o anatemă pentru multe din celelalte sisteme decât cel anglo-saxon. Cu toate acestea, un număr de ţări prezintă un sistem de proceduri moderate pentru cazul în care este admisă vinovăţia. Acesta funcţionează într-un mod similar cu o pledoarie formală, în măsura în care permite administrarea unui număr mai redus de probe şi accelerarea procedurii.
80. CCJE identifică, în orice sistem formal care permite pledoaria pentru vinovăţie, avantaje (percepute de către sistemul anglo-saxon) şi posibile pericole, după cum urmează:
(i) Pledoariile pentru vinovăţie
81. În cazul în care un acuzat se poate înfăţişa şi este în măsură să furnizeze o indicaţie formală în faţa unui judecător că îşi admite vinovăţia într-o etapă de început a procedurilor, se pot recupera timp şi resurse. Dacă acest lucru are loc într-un cadru formal, pot fi consolidate garanţii pentru acuzat. O mărturie în faţa poliţiei este posibil să fi fost obţinută într-un mod neadecvat. O pledoarie pentru vinovăţie reprezintă o recunoaştere a faptului că nu s-a întâmplat acest lucru. Cu toate acestea, avocaţii trebuie să aibă obligaţia profesională de a confirma că acuzatul admite într-adevăr elementele juridice necesare ale infracţiunii.
(ii) Înţelegerea în instanţă
82. Acest lucru cuprinde două aspecte diferite: înţelegerea în privinţa acuzaţiilor şi înţelegerea în privinţa sentinţei.
83. Înţelegerea în privinţa acuzaţiilor implică un acord cu parchetul, formal sau informal, legat de faptul că acesta nu va introduce una sau mai multe acuzaţii dacă acuzatul le admite pe altele (de exemplu implicarea într-o infracţiune mai puţin gravă). O astfel de procedură nu va implica în mod normal un judecător, cu toate că pot exista dispoziţii care să solicite aprobarea judiciară. Argumentul în favoarea acestui lucru îl reprezintă faptul că dacă un acuzat este dispus să admită nouă din zece spargeri, nu poate fi în interesul unei justiţii eficiente să existe întotdeauna un proces complet în privinţa celei de-a zecea acuzaţii, deoarece nu există destule probe pentru aducerea acesteia în faţa instanţei.
84. Înţelegerea în privinţa sentinţei apare, de asemenea, într-un număr de ţări. Însă sistemul anglo-saxon recunoaşte că există mari riscuri dacă se permite ca aceasta să implice un judecător. Pericolul îl constituie faptul ca acuzatul să se simtă presat să pledeze pentru vinovăţie pentru o infracţiune pe care nu o admite, de fapt, pentru a obţine o sentinţă mai uşoară din partea unui judecător.
(iii) Reducerea pedepsei
85. Acesta reprezintă un concept diferite, care nu depinde de efectuarea unei înţelegeri cu cineva, fie parchetul, fie judecătorul. Conceptul (acceptat în unele ţări) este acela că un acuzat care pledează pentru vinovăţie ar trebui să primească în mod normal o sentinţă mai uşoară decât în cazul în care nu ar face acest lucru - cu cât pledoaria este făcută mai devreme, cu atât reducerea este mai mare[14].
86. Pot exista anumite reticenţe faţă de această idee. Argumentele sunt acelea că infracţiunea a fost înfăptuită, meritând o anumită pedeapsă odată dovedită, indiferent dacă este recunoscută sau nu. Argumentul că o pledoarie pentru vinovăţie arată întotdeauna remuşcări este, în cele mai multe cazuri, iluzoriu. În unele cazuri, este posibilă o reacţie socială principială pentru acele sisteme în care procesele se desfăşoară în mare parte verbal. Dacă martorul principal este vulnerabil (în special copiii şi victimele violenţei sexuale), audierea verbală poate constitui o traumă suplimentară. În astfel de cazuri, prin pledoaria sa care evită necesitatea unei audieri, acuzatul uşurează sau evită prejudiciul pe care l-ar fi cauzat altfel acţiunile sale.
87. In afara unei minorităţi de situaţii, o astfel de reacţie nu este valabilă. Dacă o persoană acuzată de o serie de spargeri datorită amprentelor sau probelor ştiinţifice, singurii martori pe care îi salvează de la expunerea probelor sunt profesioniştii, care sunt obişnuiţi cu furnizarea probelor. Motivul încurajării pledoariilor pentru vinovăţie printr-o reducere a pedepsei prezintă avantajele pragmatice ale faptului că pledoariile pentru vinovăţie (i) asigură condamnarea făptuitorilor, care ştiu că sunt vinovaţi, dar altfel nu ar avea nicio motivaţie să nu insiste într-un proces, în speranţa că probele sau martorii împotriva lor nu vor putea convinge juriul sau judecătorul şi (ii) scurtarea procedurilor (şi evitarea întârzierilor pentru alte procese) chiar şi în cazuri în care ar fi rezultat oricum o condamnare dintr-un proces complet. Acestea reprezintă beneficii pragmatice pentru societate ca întreg.
88. Însă, este clar faptul că, dacă sunt permise reduceri ale pedepselor, trebuie să funcţioneze anumite garanţii. Trebuie manifestată atenţie din partea avocaţilor şi judecătorilor pentru a se asigura faptul că pledoariile pentru vinovăţie sunt voluntare şi reprezintă într-adevăr recunoaşterea vinovăţiei. Judecătorii nu trebuie să menţioneze sau să fie implicaţi în discuţii între avocaţi şi acuzat cu privire la posibilitatea unei astfel de reduceri. Judecătorii ar trebui să aibă competenţa de a nu aproba orice înţelegere care pare să nu se bazeze pe adevăr sau să nu fie în interesul public.
89. CCJE manifestă îndoiala că ar fi realist să recomande punerea în aplicare imediată a unui sistem de reducere a pedepsei în cazul unei pledoarii pentru vinovăţie în toate statele membre. Însă CCJE recomandă tuturor ţărilor să ţină seama dacă un astfel de sistem nu ar putea aduce într-un fel beneficii procesului justiţiei penale în cadrul acestora.
III. INSTANŢELE CIVILE
90. Recomandarea nr. R (84) 5 identifică nouă „principii de procedură civilă menite să îmbunătăţească funcţionarea justiţiei civile”. Aceasta a constituit o Recomandare timpurie, care ţinteşte departe, dar în practică nu este pusă în aplicare, adesea. CCJE consideră că, dacă ar fi pusă în aplicare în general, ar oferi o garanţie reală a respectării îndatoririi statelor prevăzute de art. 6 din CEDO, de a asigura „un proces echitabil şi public, într-un termen rezonabil” în cadrul procedurilor civile.
91. Cele nouă principii au stabilit elemente cheie ale competenţelor de gestionare a cazurilor, pe care CCJE consideră că ar trebui să le deţină şi să le exercite judecătorii de la începutul la finalul tuturor procedurilor civile (inclusiv administrative), pentru a asigura respectarea art. 6 din CEDO. Prin urmare, CCJE va rezuma şi comenta aceste principii în puţine detalii.
92. Principiul 1 din Recomandare sugerează o limită în cadrul procedurilor de „nu mai mult de două înfăţişări”, una preliminară şi o a doua pentru probe, argumente şi, dacă este posibil, judecată, nefiind permise amânări „cu excepţia cazului în care apar noi fapte, precum şi în alte circumstanţe excepţionale şi importante” şi sancţiuni impuse părţilor, martorilor şi experţilor care nu respectă termenele instanţei sau nu se înfăţişează.
93. CCJE priveşte acest principiu ca pe un model general. Unele sisteme ţin evidenţa numărului de înfăţişări. Altele abordează litigii complexe, care nu ar fi posibil să se desfăşoare în limitele unei audieri preliminare şi a uneia finale. Cel mai important punct este acela că judecătorii ar trebui să controleze de la început programarea şi durata procedurilor, stabilind termene ferme şi având competenţa (fiind dispuşi să o şi exercite de câte ori este cazul) de a respinge amânările, chiar şi împotriva dorinţelor ambelor părţi.
94. În baza Principiului 2, judecătorii trebuie să aibă competenţa de a controla abuzul de proceduri, prin sancţiuni impuse părţilor sau avocaţilor.
95. Principiul 3 reflectă esenţa gestionării moderne a cazurilor:
„Instanţa trebuie (...) să aibă un rol activ în desfăşurarea rapidă a tuturor procedurilor, respectând drepturile părţilor, inclusiv dreptul la tratament egal. În mod special, acesta trebuie să aibă puterea de a le ordona din oficiu părţilor să aducă orice clarificare este necesară sau să se prezinte în persoană, puterea de a invoca chestiuni de drept, de a solicita probe cel puţin în cazurile unde fondul litigiului nu este la dispoziţia părţilor, de a conduce administrarea probelor, de a exclude acei martori ale căror mărturii ar fi irelevante pentru caz, de a limita numărul de martori chemaţi pentru aceleaşi fapte atunci când acest număr este excesiv (...).”
96. Principiul 4 completează acest lucru, stipulând că instanţa trebuie să aibă puterea de a decide, în funcţie de natura cazului, dacă se vor utiliza proceduri scrise sau orale, cu excepţia cazurilor expres menţionate în lege.
97. Principiul 5 abordează ceea ce constituie, în opinia CCJE, un aspect vital al gestionării eficiente a cazurilor : necesitatea de a prezenta revendicările părţilor şi natura probelor pe cât posibil în primele faze ale procesului - şi de a exclude admiterea de noi fapte la recurs, cu excepţia cazului în care nu au fost cunoscute de prima instanţă (sau, nu ar fi putut fi cunoscute, sugerează CCJE) sau a cazului în care există un alt motiv special.
98. În unele ţări, normele sau cultura care guvernează procesele permit părţilor să corecteze şi să completeze cazurile şi probele aproape fără restricţii - chiar şi la nivel de recurs (vezi mai jos). CCJE consideră că acest lucru nu mai este acceptabil şi că a venit momentul reexaminării unor astfel de norme şi al unei astfel de culturi. Părţile au dreptul la „...o audiere echitabilă într-un termen rezonabil” a revendicărilor sau apărării lor, nu la ocazii pe termen nedeterminat de a prezenta cazuri suplimentare şi diferite - şi în niciun caz printr-o înfăţişare în a doua instanţă la recurs.
99. Principiul 6 reprezintă o dispoziţie importantă ca „Hotărârea să fie luată la încheierea dezbaterilor sau cât mai repede după aceea”. Hotărârea trebuie să fie cât mai concisă posibil. Trebuie să fie fondată pe lege, dar trebuie să rezolve, într-o manieră certă, explicit sau implicit, toate cererile invocate de părţi.” Unele state sau instanţe îşi desfăşoară activitatea mai mult sau mai puţin pe baza unor norme formale care prevăd termenul (termenele) maxim(e) în care trebuie pronunţate hotărârile. Principiul 7 („trebuie luate măsuri pentru a descuraja utilizarea abuzivă a căilor de atac”) se află în afara preocupărilor centrale ale prezentului Aviz.
100. Principiul 8 identifică anumite aspecte ale gestionării cazurilor, inclusiv proceduri speciale pentru (a) cazuri urgente, (b) cazuri fără dezbatere, revendicări certe şi lichide şi revendicări de valoare redusă, (c) tipuri specifice de cazuri. Printre acestea se prevăd:
„forme simplificate ale cererilor introductive la instanţă; suprimarea înfăţişărilor ori stabilirea unei singure înfăţişări sau (...) a unei înfăţişări preliminare preparatorii; proceduri exclusiv scrise sau (...) exclusiv orale; interzicerea sau limitarea în utilizare a anumitor excepţii sau apărări; reguli mai flexibile în ceea ce priveşte probele; interzicerea amânărilor sau acordarea unor amânări de scurtă durată; numirea de către instanţă a unui expert judiciar (...) un rol activ al judecătorului în conducerea cazului, şi în procesul de căutare şi administrare a probelor.”
101. Principiul 9 subliniază necesitatea ca „cele mai moderne mijloace tehnice să fie puse la dispoziţia autorităţilor judiciare”. CCJE aprobă şi subliniază relaţia dintre tehnologia eficientă şi capacitatea judecătorilor de a ţine evidenţa şi de a controla procesele aflate pe ordinea de zi a instanţei.
102. Motivul general al acestor principii este că procesele civile ameninţă să devină complexe şi de durată, până la punctul în care nu mai este posibil să se respecte cerinţele art. 6 alin. (1) din CEDO, fie în orice caz (cazuri) particular(e), fie în orice alte cazuri, a căror desfăşurare rapidă şi eficientă este indirect afectată de timpul şi resursele ocupate de cazul (cazurile) precedent(e).
103. Statele trebuie să prevadă resurse şi finanţare adecvate - dar nu infinite - pentru procesele civile, precum şi pentru cele penale[15]. Având în vedere că nici statul, nici părţile nu au resurse infinite, instanţele trebuie să controleze procesele, atât în interesul părţilor individuale din cadrul unui litigiu, cât şi al celor din alte cazuri.
104. Cazurile individuale trebuie să se desfăşoare „proporţional”, atât într-o manieră care permite părţilor să obţină dreptate cu cheltuieli pe măsura problemelor şi sumelor implicate, cât şi într-o manieră care le permite altor litiganţi să obţină o parte echitabilă din timpul instanţei, pentru disputele lor.
105. Pe scurt, părţile au dreptul la o parte adecvată din timpul şi atenţia instanţei, dar în privinţa deciderii a ceea ce este adecvat, este de datoria judecătorului să ia în considerare îndatoririle şi necesităţile altora, inclusiv ale statului care finanţează sistemul de instanţe şi ale altor părţi care doresc să îl utilizeze.
106. Diferite ţări au diferite nivele de punere în aplicare a principiilor din Recomandarea nr. R (84) 5. Direcţia generală a reformelor juridice ale procedurii civile instituite în ultimii ani a fost în această direcţie. Judecătorilor li s-au acordat competenţe mai vaste în privinţa „desfăşurării formale” a procedurilor civile, cu toate că nu şi asupra progresului de fond al acestora - aceştia nu pot, de exemplu, să ia măsuri pentru a introduce într-un caz probe faptice pe care părţile nu le-au prezentat. Cu toate acestea, în unele state membre nu face parte din rolul judecătorului să decidă dacă procedura va fi orală sau scrisă sau dacă poate recurge la o judecată sumară, ori să stabilească termene, deoarece aceste probleme sunt stabilite prin lege. CCJE consideră că aceste restricţii ale competenţelor de control şi stimulare ale judecătorului pe parcursul procedurii nu sunt compatibile cu eficienţa justiţiei.
107. CCJE va lua acum în considerare anumite proceduri care au fost adoptate sau sugerate în acest domeniu:
(a) Protocoale preliminare
108. Protocoalele preliminare (dezvoltate în Marea Britanie) prevăd măsuri care trebuie luate înainte de începerea procedurilor. Acestea sunt formulate prin cooperarea dintre reprezentanţii celor interesaţi, de ambele părţi ale anumitor tipuri uzuale de dispute (vătămări corporale, neglijenţă medicală sau asiguratori, avocaţi şi organisme interesate din industria construcţiilor). Scopul acestora este acela de a obţine identificarea din timp a problemelor, prin schimb de informaţii şi de probe, care poate permite părţilor să evite litigiul şi să ajungă la o înţelegere. Dacă nu se poate ajunge la o înţelegere, acestea asigură faptul că părţile se află într-o poziţie mai bună pentru a răspunde programărilor impuse, odată ce au început procedurile. Instanţa poate sancţiona nerespectarea unui protocol preliminar.
(b) Informare preliminară
109. Aceasta reprezintă o caracteristică a unui litigiu, care permite unei instanţe, înainte de începerea litigiului, să dispună divulgarea documentelor de către o persoană pasibilă de a deveni parte la o astfel de procedură, în cazul în care este de dorit, printre alte motive, să se permită acelei persoane să cunoască dacă faptele justifică procedura sau să ia măsuri mai bune, în cunoştinţă de cauză, pentru a rezolva disputa amiabil, fără începerea procedurii.
(c) Măsuri de protecţie
110. Este important ca acestea să fie disponibile, atunci când sunt solicitate, într-o fază iniţială, în unele cazuri inclusiv înaintea notificării aspectelor legate de procedură către acuzat, altfel se pierde scopul acestora.
111. Este disponibilă o gamă largă de măsuri de protecţie. Pot fi identificate trei grupuri principale:
(i) măsuri care vizează asigurarea punerii în aplicare, de exemplu ordinul de confiscare sau „blocare”;
(ii) măsuri concepute pentru soluţionarea provizorie a situaţiei (de exemplu, în situaţii familiale); şi (iii) măsuri care anticipează hotărârea finală.
112. În multe ţări, solicitantul trebuie să prezinte aparenţa dreptului (fumus bonis iuris) şi trebuie să prezinte în mod normal riscul că, fără astfel de măsuri, orice hotărâre finală obţinută nu ar putea fi pusă în aplicare (periculum in mora). Măsura poate fi dispusă fără audierea celeilalte părţi (ex parte) dar, după un astfel de ordin, acuzatul are dreptul de a fi audiat, caz în care măsură poate fi confirmată sau revocată.
113. În alte situaţii este larg disponibilă acţiunea în încetare în statele membre (uneori numai în cazul în care solicitarea are o bază documentară), pentru a soluţiona provizoriu anumite aspecte ale disputei. Ţările cu sistem de drept anglo-saxon au dezvoltat de asemenea instrumentul ordinului „Anton Piller”, prin care o instanţă poate dispune o cercetare pentru documente sau alte probe aflate în posesia sau sub controlul acuzatului, care altfel ar putea fi distruse sau ascunse. “Mesures d’instruction” in futurum poate îndeplini o funcţie similară în Franţa şi în alte ţări.
(d) Iniţierea procedurilor
114. Majoritatea statelor membre au prevăzut anumite metode simplificate (inclusiv electronice) de iniţiere a litigiului. Însă diferenţele dintre metodele tradiţionale de iniţiere a procedurilor fac dificilă compararea diferitelor metode de simplificare. De exemplu, în unele ţări, procedurile au început întotdeauna prin măsuri luate în instanţă, în timp ce în altele, reclamantul trebuia să notifice revendicarea acuzatului înainte de a ajunge în faţa instanţei. În aceste din urmă state, simplificarea poate consta pur şi simplu în permiterea începerii procedurilor fără a fi luate aceste măsuri.
(e) Identificarea cazurilor părţilor
115. CCJE a subliniat deja importanţa acesteia în dezbaterea (de mai sus) a Principiului 5 din Recomandarea nr. R (85) 5. Este esenţial pentru o bună gestionare a cazurilor ca fiecare parte din procedurile civile să fie cât mai explicită posibil cu privire la caz, cât mai curând posibil - iar modificările şi completările aduse cazului unei părţi nu trebuie efectuate de drept, ci trebuie să fie necesară permisiunea unui judecător, care trebuie acordată sau retrasă luându-se în considerare stadiul la care au ajuns procedurile şi consecinţele desfăşurării acestora asupra părţilor.
(f) Proceduri sumare
116. Există diferenţe majore în cadrul terminologiei din acest domeniu. Nu toate statele înţeleg conceptul de proceduri sumare, simplificate şi accelerate în acelaşi sens. Procedurile sunt numite uneori sumare atunci când rezultatul acestora nu are forţa de res judicata, şi se referă la proceduri simplificate atunci când au fost eliminate sau simplificate anumite etape, şi la proceduri accelerate atunci când termenele au fost scurtate în comparaţie cu procedurile ordinare. Aceste caracteristici se pot suprapune, desigur, astfel încât procedura poate fi sumară, simplificată şi accelerată în acelaşi timp.
117. Jurisdicţiile din sistemul anglo-saxon utilizează, în mod contrar, termenul de „sumare” pentru a denumi proceduri simplificate şi accelerate care conduc la o hotărâre definitivă (res judicata), cu toate că acestea au şi proceduri pentru hotărâri provizorii, de exemplu proceduri prin care instanţa poate dispune, dacă este satisfăcută provizoriu de faptul că acuzatul va fi răspunzător sau va plăti daune, un ordin pentru plată „interimară” care nu depăşeşte o „proporţie rezonabilă” a sumei datorate reclamantului. Dacă un reclamant nu reuşeşte să îşi susţină cauza la proces, acesta trebuie să restituie plata interimară, cu dobândă.
118. Există două proceduri de drept civil care prezintă o importanţă specială: i) ordin pentru plată (Mahnverfahren, injonction de payer); ii) référé sau, în Olanda, kort geding:
(i) Ordinul pentru plată (sau Mahnverfahren) reprezintă o procedură adecvată în special creanţelor monetare necontestate. La cererea reclamantului, instanţă emite un ordin pentru plată fără a fi audiat cealaltă parte. În unele ţări se solicită o bază documentară pentru emiterea ordinului, în altele este suficientă declaraţia dată de reclamant. Dacă acuzatul rămâne pasiv pe perioada stabilită de lege, ordinul intră în vigoare la fel ca o hotărâre ordinară. Dacă acuzatul ridică obiecţii, reclamantul trebuie să iniţieze o procedură normală dacă doreşte să recupereze creanţa. Tăcerea debitorului transformă ordinul iniţial pentru plată într-o decizie judiciară şi executorie, care are forţa de res judicata. În unele ţări un grefier al instanţei este responsabil pentru procedură. Este o procedură în scris, care permite abordare computerizată (care deja se operează în unele ţări). Sunt soluţionate multe cazuri prin intermediul acestei proceduri.
(ii) Procedura de référé sau kort geding permite unui judecător să decidă asupra oricărei chestiuni după audierea părţilor, pe baza unor probe uneori limitate, pe care acestea le pot aduce în faţa instanţei într-un termen scurt. Se pronunţă o hotărâre imediat după înfăţişare sau în timp foarte scurt. Aceasta devine direct executorie, dar hotărârea nu are forţa de res judiciata. O parte este liberă să iniţieze o procedură de fond, dar dacă nu este iniţiată niciuna, hotărârea référé va stabili drepturile şi obligaţiile părţilor. Prin urmare, se întâmplă adesea ca procedura de fond să nu aibă loc niciodată. Datorită importanţei référé, în mod normal este responsabil pentru acest tip de procedură un judecător cu experienţă (adesea preşedintele instanţei). În practică, procedura référé contribuie, de asemenea, la diminuarea volumului de muncă şi la evitarea întârzierilor inerente în procedurile civile ordinare din unele state.
(g) Încheieri interlocutorii
119. Competenţa de a „dispune un proces separat pentru orice chestiune” poate prezenta o reală importanţă. Pentru exemplificare, chestiunile fundamentale pentru jurisdicţie ar trebui soluţionate, în opinia CCJE, printr-o hotărâre separată la începutul procedurilor. Acest lucru evită imperativitatea unor argumentaţii şi cercetări de fond care nu sunt necesare, sunt costisitoare şi consumatoare de timp. Însă în unele ţări nu există procedura de a pronunţa încheieri interlocutorii, iar în altele se poate face recurs împotriva oricărei încheieri interlocutorii numai după ce curtea de primă instanţă a luat în considerare şi a stabilit retragerea cauzei.
120. CCJE recunoaşte că este necesară atenţie în selectarea şi definirea chestiunilor adecvate abordării prin intermediul încheierilor interlocutorii. Există riscul să fie consumate timp, efort şi resurse într-o chestiune care poate face obiectul unei încheieri interlocutorii (sau în cazul unui recurs împotriva unei astfel de chestiuni), când ar fi mai rapidă şi mai simplă retragerea cauzei. Cu această rezervă, CCJE recomandă disponibilitatea procedurii pentru emiterea de încheieri interlocutorii şi permiterea recursurilor imediate împotriva acestora în mod normal.
121. Remediile pentru evitarea întârzierilor datorate unor astfel de recursuri ar trebui să fie reprezentate fie de cerinţa de a obţine permisiunea curţii de primă instanţă sau de apel pentru orice recurs imediat şi/sau cale rapidă de atac.
(h) Probe şi documentaţie
122. Majoritatea statelor deţin norme flexibile în privinţa probelor. În cadrul procedurilor de protecţie şi a celor sumare, hotărârea nu se bazează în mod necesar pe probe. În cazul măsurilor de protecţie, este necesar ca reclamantul să prezinte numai aparenţa dreptului său (proba de prima facie) în ţările cu sistem de drept civil sau să prezinte în mod normal numai un caz argumentabil în privinţa faptelor, în ţările cu sistem anglo-saxon.
123. Există diferenţe importante în legătură cu divulgarea documentaţiei, între ţările cu sistem anglo-saxon şi cele de drept civil. În acestea din urmă, fiecare parte trebuie să divulge voluntar documentele relevante (adică documentele pe care se bazează în susţinerea, care afectează material cazul sau care susţin cauza celeilalte părţi). Cerinţa de a divulga atât documente favorabile, cât şi nefavorabile se dovedeşte adesea un stimulent considerabil pentru înţelegeri - fie înainte, fie după ce a fost necesară divulgarea. Acest lucru este considerat, de asemenea, drept o contribuţie la aflarea adevărului, în cadrul procesului.
124. Cu toate acestea, această procedură nu se bazează pe onestitatea consilierilor juridici manifestată în consilierea clienţilor lor cu privire la producerea de documente şi implică, de asemenea, costuri legale sau de altă natură pentru căutarea şi producerea documentelor. Prin urmare trebuie precizat că procedura este adecvată în special în cazul cazurilor mai vaste sau mai complexe.
125. În multe alte ţări (în special în cadrul sistemelor de drept civil) o parte poate avea acces la un document numai sub supravegherea oponentului, pe care acesta din urmă nu intenţionează să se bazeze, solicitând o decizie prin care acel document anume să fie disponibil. Acest lucru implică faptul că partea care solicită decizia trebuie să ştie dinainte despre existenţa documentului şi trebuie să îl identifice, lucru care nu este întotdeauna facil.
(i) Atribuţii generale de gestionare a cazurilor
126. Acestea sunt importante în fiecare etapă a procedurilor civile, pentru a permite gestionarea adecvată şi proporţională a cazurilor. Judecătorii trebuie să fie în măsură să le exercite furnizând instrucţiuni scrise, fără ca părţile să aibă în mod necesar dreptul la o audiere orală. Trebuie să poată fi exercitate astfel cum se menţionează în Recomandarea nr. R (84) 5 atât în legătură cu pregătirea anterioară procesului, cât şi în legătură cu orice proces.
(j) Stimulente în privinţa cheltuielilor şi a dobânzii
127. Dreptul britanic şi câteva alte sisteme au introdus dispoziţii privind oferte de înţelegere şi plăţi în instanţă care pot avea consecinţe financiare importante pentru partea care pierde procesul dacă nu a onorat oferta anterioară a celeilalte părţi. Unui reclamant i se poate oferi posibilitatea de a accepta sau unui acuzat i se poate oferi posibilitatea de a plăti mai puţin decât revendicarea totală. (În cazul unei revendicări monetare, acuzatul trebuie să îşi respecte oferta achitând suma de bani în instanţă). În cazul în care solicitantul primeşte mai mult decât s-a oferit să accepte sau se dispune ca acuzatul să plătească mai puţin decât i s-a oferit, atunci, cu excepţia revendicărilor de valoare redusă, pot apărea consecinţe negative în termeni de costuri şi, de asemenea, de dobândă, pentru acuzat.
128. În unele ţări în care onorariile avocaţilor sunt reglementate prin statut, legislativul a ridicat nivelul onorariilor statutare pentru înţelegeri pentru avocaţi la 150% din onorariul normal complet, pentru a asigura un stimulent pentru avocaţi pentru a încuraja înţelegerile.
(k) Punerea în aplicare
129. În prezent există diferenţe în atitudinea faţă de punerea în aplicare a hotărârilor din prima instanţă. În jurisdicţiile de drept anglo-saxon, regula generală este că astfel de hotărâri devin automat executorii, cu excepţia cazului în care instanţa are un motiv întemeiat să dispună suspendarea. Motivele întemeiate pot include orice lipsă a probabilităţii de recuperare a banilor achitaţi dacă hotărârea este anulată ulterior în cadrul unui recurs de succes. În ţările de drept civil, în contrast, această poziţie este uneori reglementată prin lege, alteori lăsată la latitudinea judecătorului pentru a decide. Judecătorul poate dispune punerea în aplicare provizorie a hotărârii, în special dacă există pericolul ca, pe durata întârzierii determinate de orice recurs, să apară o situaţie sau să fie create premisele acesteia de către partea perdantă, prin care hotărârea sa nu mai fie pusă în aplicare. În mod normal, cu toate acestea, părţii câştigătoare i s-ar cere să furnizeze o asigurare pentru orice daune care pot apărea ca rezultat al punerii în aplicare, dacă hotărârea ar fi anulată la recurs. Se poate spune că este uzual în cazul hotărârilor care implică sume de bani, ca decizia să devină executorie prin lege sau prin intermediul judecătorului, dacă debitorul nu constituie o garanţie.
130. CCJE consideră că pentru a asigura eficienţa justiţiei, toate ţările ar trebui să prevadă proceduri pentru punerea în aplicare provizorie, care ar fi dispusă în mod normal, cu rezerva disponibilităţii unei protecţii satisfăcătoare faţă de partea perdantă, împotriva eventualităţii succesului unui recurs.
(l) Recursuri
131. Diferitele sisteme de recurs se împart în două categorii largi: (a) recursuri care se limitează la revizuirea aspectelor de drept şi evaluarea probelor, fără posibilitatea prezentării la recurs a unor probe noi sau a unei decizii asupra vreunui punct neprezentat în faţa judecătorului de primă instanţă; şi (b) recursuri în care astfel de limitări nu există, iar instanţa poate audia noi probe şi poate lua în considerare noi puncte înfăţişate în procedurile în faţa curţii de apel.
132. Există sisteme intermediare, care în unele cazuri sau anumite instanţe permit ceea se numeşte „soluţionare ordinară” nelimitând calea de atac, dar în alte cazuri sau la alte instanţe (de exemplu la o curte de casaţie sau o curte supremă) permit „soluţionare extraordinară” printr-o „revizuire” pe baze limitate şi în circumstanţe specifice.
133. Diferenţa dintre (a) şi (b) este explicată uneori prin faptul că în prima categorie recursul este privit în principal ca tehnică de asigurare a uniformităţii în aplicarea principiilor legale (ius constitutionis), în timp ce în cea de-a doua este privit ca un drept procedural, a cărei funcţie principală este de a acorda o altă oportunitate unei părţi (ius litigationis). Aceasta ridică problema dacă este necesar sau de dorit ca o parte să aibă un astfel de drept procedural la orice nivel, chiar şi la nivelul celei de-a doua instanţe.
134. CCJE a subliniat, luând în considerare Principiul 5 din Recomandarea nr. R (84) 5 (de mai sus) că niciun punct din art. 6 din CEDO nu solicită dreptul la recurs.
135. Cu toate că este conştient de greutatea tradiţiei din unele ţări care favorizează un drept nelimitat (în vigoare) de contestare a chestiunilor prin recurs la o a doua instanţă, CCJE doreşte să indice dezaprobarea sa de principiu cu privire la această abordare. Ar trebui să existe limitări ale dreptului unei părţi de a prezenta noi probe sau de a aborda noi puncte de lege. Recursul nu ar trebui să fie sau să fie privit ca o posibilitate nelimitată de a efectua corecturi în privinţa unor chestiuni faptice sau întemeiate pe lege, pe care o parte ar fi putut şi ar fi trebuit să le înfăţişeze în faţa unui judecător de primă instanţă. Acest lucru subminează rolul judecătorului de primă instanţă şi are potenţialul de a face nerelevantă orice gestionare a cazurilor de către un judecător de primă instanţă.
136. În opinia CCJE, există de asemenea tendinţa de a obstrucţiona aşteptările legitime ale celeilalte părţi din litigiu şi de a creşte durata, costurile şi tensiunea litigiului.
137. CCJE precizează, cu toate acestea, că şi în ţările care acceptă ius litigationis, au fost dezvoltate mecanisme (de exemplu competenţa de a declara „evident nefondate” recursurile fără speranţă) care constituie o metodă parţială de siguranţă, reducând într-o anumită măsură supraîncărcarea sistemului căilor de atac.
138. Prin urmare, CCJE recomandă introducerea unor metode de control asupra recursurilor fără fond, fie prin prevederea acordării permisiunii de recurs de către o instanţă sau printr-un mecanism echivalent care să asigure că dispunerea rapidă a apelurilor întemeiate nu este împiedicată.
D. SOLUŢIONAREA ALTERNATIVĂ A DISPUTELOR (SAD)
139. Consiliul Europei a elaborat câteva instrumente referitoare la metode de soluţionare alternativă a disputelor (SAD).[16] Fiind conştient de numeroasele efecte pozitive ale SAD, printre care se află şi potenţialul acesteia de a conduce la accelerarea soluţionării disputelor, CCJE a propus ca SAD să reprezinte una din chestiunile care urmează să fie tratate în cadrul Primei Conferinţe Europene a Judecătorilor, în cadrul mai larg al „gestionării cazurilor”.
140. Prima Conferinţă Europeană a Judecătorilor a demonstrat importanţa SAD în faza de început a soluţionării disputelor. [17]Este evident că în timp ce SAD nu trebuie privită ca o cale perfectă de a diminua volumul excesiv de muncă din instanţe, aceasta este cu siguranţă utilă şi eficientă, deoarece pune accent pe acordul dintre părţi, care este întotdeauna de preferat faţă de o hotărâre impusă.
141. Pe viitor, CCJE se poate angaja în emiterea de considerente specifice referitoare la SAD. În prezent, în cadrul unei opinii referitoare la durata rezonabilă a proceselor şi la rolul judecătorilor în cadrul procesului, CCJE consideră că este necesară încurajarea dezvoltării schemelor SAD, care sunt adecvate în special pentru anumite tipuri de litigii, şi creşterea conştientizării publicului cu privire la existenţa acestora, modul în care funcţionează şi cheltuielile acestora.
142. Deoarece SAD şi sistemul justiţiei au obiective comune, este esenţial ca asistenţa juridică să fie disponibilă pentru SAD astfel cum este şi pentru procedurile judiciare standard. Cu toate acestea, atât resursele asistenţei juridice, cât şi alte cheltuieli publice necesare pentru sprijinul SAD trebuie să utilizeze un buget special, astfel încât costurile corespunzătoare să nu fie suportate din bugetul de funcţionare a instanţelor (vezi alin. 23 de mai sus).
143. Discuţiile purtate de către CCJE s-au concentrat în special asupra obiectivului medierii, asupra rolului judecătorului în mediere pe parcursul procedurilor judiciare, asupra confidenţialităţii operaţiunilor de mediere, asupra posibilităţii ca instanţele să supravegheze formarea/acreditarea în domeniul medierii şi judecătorii să acţioneze ca mediatori, precum şi asupra necesităţii unei confirmări judiciare a acordului de mediere dintre părţi. S-au elaborat consideraţii separate, atunci când era relevant, pentru chestiuni de drept penal, pe de-o parte, şi chestiuni de drept civil (şi drept administrativ), pe de altă parte.
144. Cât despre domeniul de aplicare al SAD, recomandările relevante ale Consiliului Europei arată că acesta nu se limitează la proceduri civile. Obiectivul medierii în materie penală ridică întrebări specifice asupra cărora s-au concentrat discuţiile CCJE.
145. Spre deosebire de SAD în materie civilă, medierea în materie penală nu serveşte la pentru diminuarea actualului volum de muncă din sistemul instanţelor, cu toate că ar putea avea un efect de prevenire pentru infracţiunile ulterioare.
146. Recomandarea nr. R (99) 19 se concentrează numai asupra „medierii” dintre făptuitor şi victimă. Cu toate acestea, deşi există necesitatea unor cercetări suplimentare, CCJE consideră că în prezent dezbaterea mai vastă priveşte conceptul mai larg de „justiţie restaurativă”, cum ar fi proceduri care să permită deturnarea de la procesul penal obişnuit înainte de începerea acestuia (imediat după arestare), după ce acesta a început ca parte din procesul de condamnare sau chiar în timpul executării pedepsei. Justiţia restaurativă reprezintă o oportunitate pentru victime, făptuitori şi uneori pentru reprezentaţi ai comunităţii, de a comunica, fie direct sau indirect, dacă este necesar prin intermediul unui intermediar, referitor la o infracţiune (de obicei o infracţiune minoră privind proprietatea sau infracţiuni înfăptuite de către făptuitori minori) şi la modul în care se pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul cauzat. Aceasta poate conduce la acordarea de despăgubiri de către făptuitor – fie victimei, dacă aceasta doreşte, fie comunităţii largi, de exemplu prin repararea proprietăţii, curăţenia sediilor etc.
147. Prin urmare, obiectivul justiţiei restaurative în materie penală nu este la fel de extins ca cel al SAD în materie civilă; societatea poate institui „limite permisive” în afara cărora nu va sprijini soluţionarea unui caz penal în alt mod decât printr-un procesul judiciar obişnuit. În contrast cu cazurile civile, comunitatea va fi, de asemenea, deseori, un participant adecvat în procesul de justiţie restaurativă. Reintegrarea făptuitorilor în comunitatea pe care au prejudiciat-o, inclusiv prin intermediul despăgubirilor pentru unele dintre prejudiciile cauzate de către aceştia, şi implicarea comunităţii în procesul de creare a unor soluţii pentru infracţiuni în acest domeniu reprezintă în mare măsură esenţa justiţiei restaurative.
148. În anumite privinţe schemele de justiţie restaurativă necesită o punere în aplicare mai atentă decât cea a SAD în disputele civile, deoarece aducerea victimelor şi a făptuitorilor în contact reprezintă un proces mult mai sensibil decât aducerea laolaltă a două părţi în cadrul unei dispute civile; succesul acesteia depinde în parte de o schimbare culturală pentru practicanţii din domeniul penal al justiţiei obişnuiţi cu procesul şi modelul de pedepsire normale ale justiţiei.
149. CCJE a analizat rolul judecătorului în deciziile legate de mediere luând în considerare în primul rând faptul că recurgerea la mediere, în cadrul procedurilor civile şi administrative, poate fi aleasă la iniţiativa părţilor sau, în mod alternativ, judecătorului i se poate permite să recomande ca părţile să apară în faţa unui mediator, refuzul acestora de a proceda astfel fiind uneori relevant din punct de vedere al costurilor.
150. Cel de-al doilea sistem are avantajul de a îndruma părţile, care în principiu se feresc să caute încheierea unui acord, să iniţieze o discuţie; în practică, această etapă în sine poate să se dovedească a fi decisivă pentru depăşirea blocajului dintr-o situaţie contencioasă.
151. În orice caz, părţilor trebuie de asemenea să li se permită să refuze recurgerea la mediere; un astfel de refuz nu trebuie să încalce dreptul unei părţi de a i se decide cazul.
152. Cât despre rolul judecătorului în medierea penală, este evident că, dacă un caz penal este deviat de la procesul obişnuit de urmărire înainte de începerea procedurilor, judecătorul nu va avea de obicei niciun rol. În cazul în care cauza este deviată către justiţia restaurativă după începerea acesteia, va fi necesar un ordin emis de către un judecător pentru a putea fi efectuată devierea. În anumite ţări există, de asemenea, diferenţe legate de adoptarea principiilor urmăririi penale discreţionare sau obligatorii.
153. Având în vedere faptul că în cadrul sistemului de justiţie restaurativă obligaţiile sunt impuse făptuitorului, iar restricţiile pot fi aplicate în interesul victimei, CCJE consideră că ar constitui o bună practică să se acorde tuturor aranjamentelor de justiţie restaurativă (sau, dacă este cazul,acelora care reprezintă mai mult decât simple avertizări fără relevanţă juridică) formalitatea unei aprobări judiciare. Aceasta va permite controlarea infracţiunilor care ar putea da naştere justiţiei restaurative şi a condiţiilor care reglementează respectul pentru dreptul la un proces echitabil şi alte dispoziţii ale CEDO.
154. Este necesar ca operaţiile de mediere să fie confidenţiale? Discuţiile CCJE indică faptul că la această întrebare trebuie să se răspundă afirmativ în privinţa disputelor civile şi administrative. Căutarea unui acord înseamnă, în general, că părţile trebuie să fie capabile să discute cu mediatorul în mod confidenţial despre posibilele propuneri de înţelegere, fără să existe posibilitatea ca aceste informaţii să fie divulgate.
155. Cu toate acestea, ar fi util de specificat dacă această confidenţialitate trebuie să fie absolută sau dacă poate fi ridicată prin acordul dintre părţi. De asemenea, trebuie adresată întrebarea dacă documentele utilizate în timpul medierii pot fi introduse în instanţă în cazul în care medierea nu are succes.
157. Referitor la confidenţialitatea SAD în chestiuni penale, CCJE consideră că, deoarece făptuitorul trebuie încurajat să vorbească franc în timpul procesului de justiţie restaurativă, trebuie, de asemenea, aplicată confidenţialitatea pentru acest tip de SAD. Acest fapt ridică problema, în special în acele sisteme în care urmărirea penală este obligatorie, referitor consecinţele recunoaşterii altor infracţiuni din partea făptuitorului sau a persoanelor care nu participă la procesul de mediere. [18]
158. Atât în materie penală, cât şi în materie civil-administrativă, CCJE accentuează necesitatea ca schemele SAD să fie strâns legate de sistemul instanţelor, deoarece mediatorii trebuie să deţină atât aptitudini şi calificări relevante, cât şi imparţialitatea şi independenţa necesare pentru un astfel de serviciu public.
159. Prin urmare, CCJE accentuează importanţa formării în mediere.
160. Recurgerea la mediatori sau instituţii de mediere în afara sistemului judiciar reprezintă un aranjament adecvat, cu condiţia ca instituţiile judiciare să poată supraveghea atât competenţa acestor mediatori sau a instituţiilor private, cât şi a acordurilor pentru intervenţia şi costul acestora. CCJE consideră că dispoziţiile juridice corespunzătoare sau practicile judiciare trebuie să confere judecătorului competenţa de a îndruma părţile să apară în faţa unui mediator numit în mod judiciar.
161. CCJE consideră că este posibil ca judecătorii să acţioneze ei înşişi ca mediatori. Acest fapt permite know-how-ului judiciar să fie pus la dispoziţia publicului. Este totuşi esenţial ca aceştia să îşi menţină imparţialitatea în special prin prevederea ca aceştia să îndeplinească această sarcină în alte dispute decât cele pe care sunt solicitaţi să le audieze şi să le judece. CCJE consideră că trebuie luată o măsură similară în cadrul acelor sisteme care prevăd deja datoria unui judecător de a prezida consilierea părţilor într-un caz.
162. Supravegherea judiciară a numirii de mediatori reprezintă unul singur dintre elementele unui sistem conceput pentru a preveni pericolele legate de privatizarea unei soluţionări de dispute (şi posibilele restricţii ale drepturilor substanţiale şi procedurale ale părţilor) care pot rezulta din recurgerea la SAD. CCJE consideră că este de asemenea esenţial ca instanţele să controleze procedurile de mediere şi deznodământul acestora.
163. A rezultat din discuţiile CCJE faptul că în anumite circumstanţe părţilor li se poate garanta dreptul la soluţionarea unei dispute printr-un acord care nu este supus confirmării de către un judecător. Cu toate acestea, astfel de confirmări se pot dovedi esenţiale în anumite cazuri, în special în situaţiile în care trebuie luate în considerare măsuri de punere în aplicare a acestora.
164. Cel puţin în acest caz judecătorul trebuie să se bucure de puteri depline de supraveghere, în special cu privire la respectarea egalităţii dintre părţi, a realităţii consimţământului acestora pentru măsurile prevăzute de către acord şi respectarea legii şi a politicii publice. Cât despre aspectele specifice cu privire la medierea în materie penală, CCJE poate reaminti aici consideraţiile de la alin. 147 de mai sus.
REZUMATUL RECOMANDĂRILOR ŞI AL CONCLUZIILOR
A. Accesul la justiţie
A.1. Statele trebuie să prevadă difuzarea informaţiilor corespunzătoare privind funcţionarea sistemului judiciar (natura procedurilor disponibile; durata în medie a procedurilor în diversele instanţe; costurile şi riscurile implicate într-un caz de utilizare incorectă a căilor legale; mijloace alternative de soluţionare a litigiilor propuse părţilor; decizii ferme pronunţate de către instanţe – vezi alin. 12-15 de mai sus).
A.2. În special:
- trebuie puse la dispoziţie ghiduri pentru cetăţeni;
- instanţele însele trebuie să participe la difuzarea informaţiilor;
- programele educaţionale trebuie să includă o descriere a sistemului judiciar şi trebuie să ofere vizite în instanţe (vezi alin. 16-17 de mai sus).
A.3. Trebuie adoptate formate simplificate şi standardizate pentru documentele juridice necesare pentru iniţierea şi demararea de acţiuni în instanţă, cel puţin pentru câteva sectoare de litigii (vezi alin. 18 de mai sus).
A.4. Trebuie dezvoltată tehnologia prin care părţile din cadrul unui litigiu, prin intermediul facilităţilor informatice, pot:
- obţine documentele necesare pentru introducerea unei acţiuni în faţa unei instanţe;
-fi puse în contact direct cu instanţele;
- obţine informaţii complete, chiar şi înainte de instituirea procedurilor, în privinţa naturii şi totalului cheltuielilor pe care urmează să le suporte, şi indicaţii referitoare la durata anticipată a procedurilor până la hotărâre (vezi alin. 19 de mai sus).
A.5. Remunerarea avocaţilor şi a ofiţerilor instanţei trebuie fixată astfel încât să nu încurajeze măsuri procedurale inutile (vezi alin. 28 de mai sus).
A.6. Trebuie să existe dispoziţii, în temeiul Recomandării nr. R (84) 5 (Principiul 2-1 din anexă), pentru sancţionarea abuzului de proceduri în instanţă (vezi alin. 28 de mai sus).
A.7. Statele trebuie să garanteze dreptul unei părţi din cadrul unui litigiu de a pleda cauza în faţa unei instanţe fie personal, fie printr-un reprezentant la alegerea sa, în special când sunt implicate proceduri simplificate, litigii de importanţă financiară minoră şi cazuri privind consumatorii; trebuie, cu toate acestea, să existe o dispoziţie care să permită judecătorului, ca o măsură excepţională, să dispună intervenţia unui apărător în situaţia în care cazul prezintă probleme specifice (vezi alin. 24-26 de mai sus).
A.8. Trebuie să existe un sistem de asistenţă juridică organizat de către stat pentru a permite fiecăruia să beneficieze de acces la justiţie, care să acopere nu doar cheltuielile instanţei ci şi asistenţa juridică în privinţa alegerii sau necesităţii de a intenta o acţiune; acesta nu trebuie rezervat doar persoanelor fără resurse materiale, ci ar trebui, de asemenea, să fie disponibil, cel puţin parţial, celor al căror venit mediu nu le permite să suporte costul unei acţiuni fără asistenţă; judecătorului trebuie să i se permită să ia parte la deciziile care privesc acordarea asistenţei, asigurându-se de faptul că este respectată obligaţia de imparţialitate obiectivă (vezi alin. 21 şi 22 de mai sus).
A.9. Asistenţa juridică trebuie finanţată de către o autoritate publică şi acoperită de un buget special, astfel încât cheltuielile corespunzătoare să nu fie suportate din bugetele de funcţionare a instanţelor (vezi alin. 23 de mai sus).
B. Calitatea sistemului de justiţie şi evaluarea acestuia; date statistice cantitative; proceduri de monitorizare
B.1. Calitatea sistemului de justiţie depinde atât de calitatea infrastructurilor, care poate fi măsurată prin criterii similare cu cele utilizate pentru alte servicii publice, cât şi de capacitatea profesioniştilor din domeniul juridic (judecători, dar şi avocaţi, procurori şi funcţionari), a căror activitate poate fi evaluată numai în comparaţie cu referinţe din cadrul legii şi din practica şi deontologia judiciară sau profesională (vezi alin. 31 de mai sus).
B.2. Este necesară evaluarea calităţii activităţii judiciare, cu referire, de asemenea, la eficienţa socială şi economică, prin criterii care uneori sunt similare acelora utilizate pentru alte servicii publice (vezi alin. 32 şi 33 de mai sus).
B.3. Evaluarea activităţii sistemului instanţelor ca întreg sau a fiecărei instanţe individuale sau grup local de instanţe nu trebuie confundată cu evaluarea capacităţii profesionale a fiecărui judecător în parte, care are alte scopuri. Consideraţii similare pot fi aplicate şi activităţilor altor profesionişti din domeniul juridic, implicaţi în funcţionarea sistemului instanţelor (vezi alin. 33-34 de mai sus).
B.4. Trebuie, de asemenea, evitată suprapunerea dintre evaluarea calităţii justiţiei şi evaluarea din punct de vedere profesional a unui judecător atunci când sunt întocmite statistici judiciare; utilizarea ratelor de anulare ca singurul sau chiar în mod necesar un indicator important pentru evaluarea activităţii judiciare este neadecvată; aceeaşi consideraţie se aplică şi altor sisteme în care este posibilă evaluarea unei decizii individuale luată de judecători prin intermediul altor sisteme, diferite de observarea ratei de anulare (vezi alin. 35-37 de mai sus).
B.5. Deşi nu există în prezent criterii general acceptate în privinţa datelor care urmează a fi colectate, obiectivul de colectare a datelor trebuie să constea în evaluarea justiţiei în contextul său mai larg, de exemplu în interacţiunile justiţiei cu alte variabile (judecători şi avocaţi, justiţie şi poliţie, jurisprudenţă şi legislaţie etc.), deoarece o mare parte a funcţionării defectuoase a sistemului justiţiei decurge din lipsa de coordonare dintre mai mulţi factori (vezi alin. 39 de mai sus).
B.6. Este, de asemenea, esenţială sublinierea interacţiunii dintre calitatea justiţiei şi prezenţa infrastructurilor adecvate, precum şi a personalului auxiliar (vezi alin. 31 şi 39 de mai sus).
B.7. În plus, „calitatea” justiţiei nu trebuie înţeleasă ca sinonim pentru „productivitatea” sistemului judiciar pur şi simplu; o abordare calitativă trebuie mai degrabă să se adreseze capacităţii sistemului de a răspunde necesităţii de justiţie în conformitate cu scopurile generale ale sistemului juridic, în care viteza procedurilor reprezintă numai un singur element (vezi alin. 38-42 de mai sus).
B.8. Indicatorii de calitate trebuie să fie aleşi prin consens larg între profesionişti din domeniul juridic (vezi alin. 43 de mai sus).
B.9. Colectarea şi monitorizarea datelor trebuie să fie efectuate în mod regulat, iar procedurile desfăşurate de către un organism independent trebuie să permită o adaptare rapidă a organizării instanţelor la modificările volumului de cazuri (vezi alin. 46-48 de mai sus).
B.10. Pentru a reconcilia realizarea acestei necesităţi cu garanţiile de independenţă a sistemului judiciar, organismul independent menţionat la alin. 37 şi 45 din Avizul nr. 1 al CCJE (2001) trebuie să aibă competenţă în alegerea şi colectarea datelor referitoare la „calitate”, în conceperea procedurii de colectare a datelor, în evaluarea rezultatelor, în difuzarea acesteia ca răspuns, precum şi în procedurile de monitorizare şi urmărire. Statele trebuie, în orice caz, să se asigure că astfel de activităţi rămân în sfera publică pentru a păstra interesele politice relevante legate de tratarea datelor care privesc justiţia (vezi alin. 43-48 de mai sus).
C. Volumul de cazuri şi gestionarea cazurilor
Prevederi generale
C.1. Trebuie puse în aplicare recomandările privind reducerea volumului de muncă al instanţelor, din Recomandarea nr. R (87) 18 .
C.2. Statele trebuie să furnizeze resurse adecvate pentru instanţele penale şi civile, iar judecătorii trebuie să fie consultaţi (chiar şi atunci când aceştia nu au un rol administrativ direct) şi să aibă un cuvânt de spus în cazul deciziilor fundamentale cu privire la forma justiţiei moderne şi în priorităţile implicate (vezi alin. 52-55 de mai sus).
C.3. Judecătorii trebuie să încurajeze soluţionarea consensuală (fie direct între părţi, fie prin mediere) deoarece aceasta are o valoare independentă, reflectând valorile libertăţii de alegere şi înţelegere, comparativ cu o soluţie impusă de instanţă (vezi alin. 50 de mai sus şi secţiunea D de mai jos).
C.4. În general este de dorit, în ţările ale căror aranjamente constituţionale o permit, să existe o flexibilitate care să permită ca judecătorii şi/sau cazurile să fie transferate relativ cu uşurinţă între instanţe, cel puţin temporar şi să fie supuse aprobării acestora, pentru a răspunde fluctuaţiilor în volumul de muncă. Trebuie să se aibă în vedere întotdeauna, atunci când se iau în considerare închideri ale unor instanţe, drepturile cetăţenilor de a avea acces la instanţele lor în mod convenabil (vezi alin. 57-60 de mai sus).
C.5. Trebuie facilitată utilizarea unui singur judecător pentru a stabili vinovăţia sau nevinovăţia în condiţiile menţionate la alin. 61-64 de mai sus. CCJE consideră, de asemenea, că ţările trebuie să încurajeze formarea şi dezvoltarea carierei pentru a profita pe deplin de pe urma utilizării judecătorilor individuali care să audieze cazurile de primă instanţă, de câte ori este posibil, proporţional cu experienţa şi capacităţile judecătorilor disponibili şi cu natura procedurilor (vezi alin. 61-64 de mai sus).
C.6. Judecătorii trebuie să aibă unul sau mai mulţi asistenţi personali cu calificări bune în domeniul juridic cărora să le poate delega anumite activităţi (vezi alin. 65 de mai sus).
C.7. Activităţile non-judiciare enumerate în Recomandarea nr. R (86) 12 trebuie desemnate altor organisme sau indivizi decât judecătorii, şi trebuie acordată atenţie riscului inerent care apare atunci când judecătorilor li se permite să desfăşoare alte activităţi private, care pot avea impact asupra sarcinilor publice ale acestora. Judecătorii nu trebuie descurajaţi să facă parte din alte comisii relevante sau alte organisme din afara instanţelor, dar trebuie să aibă o grijă deosebită înainte de a accepta numiri în cazuri în care sunt implicate hotărâri non-juridice esenţiale (vezi alin. 66-69 de mai sus).
C.8. În cazuri penale trebuie să fie disponibile asistenţa juridică sau reprezentarea legală fără evaluarea caracteristicilor poziţiei acuzatului. CCJE recomandă analiza suplimentară a diferenţelor dintre natura şi gravitatea cazurilor pentru care, în diferite ţări, sunt disponibile asistenţa şi reprezentarea de acest fel. În cazurile civile este necesară introducerea sistemelor de control adecvate pentru evaluarea în prealabil a caracteristicilor solicitărilor (vezi alin. 70 de mai sus).
C.9. Pentru toate aspectele gestionării cazurilor, studiul comparativ privind experienţa celorlalte state oferă perspective valoroase pentru măsurile procedurale specifice care pot fi introduse, al căror număr este discutat mai detaliat în textul de mai sus.
Cazuri penale
C.10. Trebuie încurajate studiile suplimentare în statele individuale care în prezent nu au niciun sistem de urmărire penală discreţionară sau echivalent al acestuia, în vederea aplicării Recomandării nr. R (87) 18 (vezi alin. 73-77 de mai sus).
C.11. Toate ţările trebuie să ia în considerare faptul că un sistem de reducere a pedepsei în cazul unei pledoarii pentru vinovăţie ar putea să nu aducă beneficii justiţiei penale a acestora. Orice astfel de pledoarie trebuie să aibă loc în instanţă şi să fie audiată de către un judecător. Avocaţii trebuie să aibă ca sarcină profesională asigurarea că pledoaria pentru vinovăţie este introdusă în mod voluntar şi cu intenţia de a admite fiecare dintre elementele infracţiunii (vezi alin. 79-80 de mai sus).
Cazuri civile
C.12. Pentru a-şi respecta sarcinile în temeiul art. 6 din CEDO de a asigura „o audiere echitabilă şi publică într-un termen rezonabil”, statele trebuie să furnizeze resurse adecvate, iar instanţele să desfăşoare cazurile individuale într-o maniară corectă şi proporţională între părţile în cauză şi să ia în considerare interesul altor părţi din cadrul unui litigiu şi public în general; aceasta înseamnă desfăşurarea litigiilor de acest fel într-o manieră care să permită părţilor din cadrul acestuia să obţină dreptate cu un preţ proporţional cu chestiunile implicate, valorile aflate în joc şi (fără a prejudicia sarcina statului de a furniza resurse adecvate) propriile resurse ale instanţei şi aceasta permite altor părţi din cadrul unor litigii să obţină o perioadă de timp echitabilă din timpul instanţei alocată propriului lor litigiu (vezi alin. 103-104 de mai sus).
C.13. Cheia desfăşurării proporţionale a litigiilor o reprezintă gestionarea activă a cazurilor de către judecători, ale cărei principii esenţiale sunt prevăzute de Recomandarea nr. R (84) 5. Cel mai important punct îl reprezintă faptul că judecătorii trebuie să controleze, de la început şi prin intermediul procedurilor judiciare, orarul şi durata procedurilor, stabilind date ferme şi având competenţa de a respinge amânările, chiar şi împotriva voinţelor părţilor (vezi alin. 90-102 de mai sus).
C.14. Trebuie să li se solicite părţilor să definească şi să se angajeze în propriile cazuri şi probe de la început, iar judecătorii trebuie să aibă competenţa, atât în primă instanţă, cât şi la fiecare recurs, de a exclude modificări şi/sau materiale noi care ar putea fi introduse după această etapă (vezi alin. 122-125 de mai sus).
C.15. Statele trebuie să introducă (a) măsuri eficiente de protecţie, (b) proceduri sumare, simplificate şi/sau accelerate şi (c) proceduri pentru stabilirea din timp a chestiunilor preliminare (inclusiv chestiuni legate de jurisdicţie) şi pentru rezolvarea rapidă a oricărui recurs în privinţa unor astfel de chestiuni preliminare (vezi alin. 111-131 de mai sus).
C.16. Hotărârile instanţelor trebuie să poată intra în vigoare imediat, fără să aducă atingere niciunui recurs, sub rezerva dispoziţiilor de garantare acolo unde este cazul de asigurare a protecţiei părţii perdante în cazul unui recurs cu succes (vezi alin. 129-130 de mai sus).
C.17. Ţările trebuie să trateze cu înţelegere posibilitatea introducerii în sistemul acestora a unor controale privind recursurile nefondate, pentru a se asigura că nu este perturbată dispunerea rapidă a recursurilor fondate (vezi alin. 138 de mai sus).
D. Soluţionarea alternativă a disputelor (SAD)
D.1. Este necesară încurajarea dezvoltării schemelor SAD şi pentru creşterea conştientizării publice despre existenţa acestora, a modului în care funcţionează acestea şi a cheltuielilor acestora (vezi alin. 141 de mai sus).
D.2. Trebuie să fie disponibilă asistenţa juridică pentru SAD astfel cum este aceasta disponibilă pentru procedurile judiciare; atât resursele asistenţei juridice, cât şi oricare alte cheltuieli pentru susţinerea SAD trebuie să utilizeze un buget special, astfel încât cheltuielile corespunzătoare să nu fie suportate din bugetul de funcţionare a instanţelor (vezi alineatul 142 de mai sus).
D.3. Cu toate că, spre deosebire de SAD în materie civilă, medierea în domeniul penal nu serveşte la diminuarea volumului de muncă al sistemului instanţelor, aceasta poate să aibă un efect de prevenire a infracţiunilor ulterioare; deoarece Recomandarea nr. R (99) 19 se concentrează numai asupra „medierii” dintre făptuitor şi victimă, există necesitatea unei cercetări ulterioară cu privire la conceptul mai larg de „justiţie restaurativă”, cum ar fi proceduri care să permită deturnarea de la procesul penal obişnuit înainte de începerea acestuia (imediat după arestare), după ce acesta a început ca parte din procesul de condamnare sau chiar în timpul executării pedepsei; deoarece schemele pentru justiţia restaurativă necesită o punere în aplicare mai atentă decât cea a SAD în disputele civile, având în vedere că aducerea victimelor în contact cu făptuitorii ar însemna un proces mult mai sensibil decât aducerea laolaltă a două părţi într-o dispută civilă, succesul schemelor de acest fel depinde parţial de o schimbare culturală pentru practicanţii din domeniul penal al justiţiei obişnuiţi cu procesul şi modelul de pedepsire normale ale justiţiei (vezi alin. 146-149 de mai sus).
D.4. Recurgerea la mediere, în procedurile civile şi administrative, poate fi aleasă la iniţiativa părţilor, sau, în mod alternativ, judecătorului trebuie să i se permită să o recomande; părţilor trebuie să li se permită refuzul de a recurge la mediere; un astfel de refuz nu trebuie încalce dreptul uneia dintre părţi de a i se decide cazul (vezi alin. 150-152 de mai sus).
D.5. În medierea penală, devierea unui caz penal de la procesul obişnuit de urmărire după începerea acestuia trebuie să se facă printr-un ordin al unui judecător; toate aranjamentele justiţiei restaurative (sau, dacă este cazul, acelea care reprezintă mai mult decât simple avertizări fără relevanţă legală) trebuie să îndeplinească formalitatea de aprobare judiciară (vezi alin. 151-152 de mai sus).
D.6. Informaţiile furnizate pe parcursul operaţiunilor de mediere a litigiilor civile şi administrative trebuie să fie confidenţiale; confidenţialitatea poate fi ridicată în cazul unui acord între părţi; rămâne întrebarea dacă şi cât de departe va merge judecătorul cu luarea în considerare a refuzului de acces la mediere sau acceptarea unei înţelegeri amiabile atunci când emite ordine legate de cheltuielile sau costurile unui proces (vezi alin. 154-156 de mai sus).
D.7. Confidenţialitatea trebuie să se aplice, de asemenea, în SAD în chestiuni penale, în special în acele ţări în care urmărirea penală este obligatorie. Acest fapt ridică problema consecinţelor recunoaşterii altor infracţiuni din partea făptuitorului sau a persoanelor care nu participă la procesul de mediere (vezi alin. 157 de mai sus).
D.8. Atât în materie penală, cât şi în materie civil-administrativă, schemele SAD trebuie să fie strâns legate de sistemul instanţelor; dispoziţiile juridice sau practicile judiciare corespunzătoare trebuie să confere judecătorului puterea de a îndruma părţile să se prezinte în faţa unui mediator desemnat în mod judiciar şi pregătit, care poate dovedi că deţine atât calificări şi capacităţi relevante, cât şi imparţialitatea şi independenţa necesare pentru un astfel de serviciu public (vezi alin. 157-159 şi 161 de mai sus).
D.9. Judecătorii pot acţiona ei înşişi ca mediatori, deoarece acest fapt permite know‑how‑ului judiciar să fie pus la dispoziţia publicului; cu toate acestea este esenţial să îşi păstreze imparţialitatea în special prin prevederea că aceştia vor îndeplini această sarcină în alte litigii decât cele pe care sunt solicitaţi să le audieze şi asupra cărora trebuie să se pronunţe (vezi alin. 161 de mai sus).
D.10. Acordurile de înţelegere SAD trebuie supuse confirmării de către un judecător, în special atunci când trebuie luată în considerare intrarea în vigoare; în acest caz judecătorul trebuie să se bucure de puteri substanţiale de supraveghere, în special în ceea ce priveşte respectarea egalităţii dintre părţi, realitatea consimţământului acestora faţă de măsurile prevăzute prin acord şi respectul faţă de lege şi politica publică; referitor la aspectele specifice privind medierea în domeniul penal, trebuie aplicate garanţii suplimentare (vezi alin. 162-164 de mai sus).
ANEXĂ
Lista textelor şi instrumentelor Consiliului Europei citate în prezentul Aviz
Avizul nr. 1 (2001) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) privind standardele de independenţă a sistemului judiciar şi inamovibilitatea judecătorilor.
Avizul nr. 2 (2001) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) privind finanţarea şi gestionarea instanţelor privire la eficienţa sistemului judiciar şi la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Avizul nr. 3 (2002) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) privind principiile şi normele care guvernează conduita profesională a judecătorilor, în special etica, comportamentul incompatibil şi imparţialitatea.
Rezoluţia (78) 8 privind asistenţa şi consilierea juridică.
Recomandarea nr. R (84) 5 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre privind principiile de procedură civilă menite să îmbunătăţească funcţionarea justiţiei.
Recomandarea nr. R (86) 12 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre privind măsurile de prevenire şi reducere a volumului excesiv de muncă din instanţe.
Recomandarea nr. R (94) 12 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre cu privire la independenţa, eficacitatea şi rolul judecătorilor.
Recomandarea nr. R (87) 18 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre cu privire la simplificarea justiţiei penale.
Recomandarea nr. R (95) 12 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre cu privire la gestionarea justiţiei penale.
Recomandarea nr. R (98) 1 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre cu privire la medierea în materie de dreptul familiei.
Recomandarea nr. R (99) 19 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre cu privire la medierea în materie penală.
Recomandarea Rec (2001) 9 aComitetului de Miniştri în atenţia statelor membre privind alternativele la litigiile dintre autorităţile administrative şi persoanele private.
Recomandarea Rec (2002) 10 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre privind medierea în materie civilă.
[1] Rezoluţia (78) 8 privind asistenţa şi consilierea juridică.
[2] Recomandarea nr. R (84) 5 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre privind principiile de procedură civilă desemnate să îmbunătăţească funcţionarea justiţiei.
[3] Vezi partea C, lit. b.
[4] Chestiunile referitoare la volumul de muncă şi gestionarea cazurilor au fost tratate în cadrul Primei Conferinţe Europene a Judecătorilor (vezi alin. 8 de mai sus).
[5] Recomandarea nr. R (86) 12 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre privind măsurile de prevenire şi reducere a volumului excesiv de muncă din instanţe. Aceasta acoperă: (a) procedurile de conciliere (sau, pentru a utiliza un termen mai frecvent, „mediere”) inclusiv datoria avocaţilor de a promova concilierea; (b) alte proceduri extrajudiciare de soluţionare a disputelor, inclusiv arbitrajul (şi, deşi nu este menţionat în mod expres, avocaţii poporului); (c) rolul judecătorului de a promova stabilirea unei înţelegeri în mod amiabil; (d) îndepărtarea judecătorilor de sarcini extrajudiciare; (e) judecarea în primă instanţă de către judecători individuali (spre deosebire de juraţi); (f) revizuirea competenţei instanţelor, pentru a asigura o distribuire echilibrată a volumului de muncă; (g) evaluarea impactului asigurărilor (cheltuielilor) juridice, pentru a se observa dacă acestea încurajează introducerea de revendicări nefondate. Recomandarea nr. R (94) 12 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre a reamintit statelor că datoria acestora de a oferi condiţii adecvate de lucru pentru judecători includea „luarea de măsuri corespunzătoare pentru a atribui sarcinile extrajudiciare altor persoane” în conformitate cu Recomandarea anterioară.
[6] Recomandarea nr. R (87) 18 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre cu privire la simplificarea justiţiei penale.
[7] Recomandarea nr. R (95) 12 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre privind gestionarea justiţiei penale conţine o varietate de recomandări pentru abordarea creşterii complexităţii cazurilor, a întârzierilor nejustificate, a constrângerilor bugetare şi a aşteptărilor ridicate din partea publicului şi a personalului, din poziţia (I) Fixării obiectivelor, (II) Gestionării volumului de muncă, (III) Gestionării infrastructurii, (IV) Gestionării resurselor umane şi (V) Gestionării informaţiilor şi comunicării.
[8] Vezi secţiunea D din prezentul Aviz.
[9] Cf Avizului nr. 2 (2001) al acestuia privind Finanţarea şi gestionarea instanţelor, alin. 12-13.
[10] CCJE face referire la Avizul său nr. 3 (2002), în care ia în considerare etica judiciară.
[11] Referitor la ultimul, vezi alin. 26 de mai sus.
[12] Apare o problemă similară în privinţa acordurilor (permise acum în Marea Britanie) pentru onorarii condiţionale – adică acorduri prin care onorariile avocaţilor nu urmează să fie plătite de către solicitantul care îl informează pe avocat, cu excepţia cazului în care în care revendicarea are succes, dar trebuie plătite ulterior de către acuzatul perdant cu o majorare de până la 100%, beneficiu care ajunge la avocaţii reclamantului câştigător. Astfel de acorduri pot fi utilizate de către un reclamant sărac pentru a ofensa acuzaţii şi pentru a-i forţa să se înţeleagă, deoarece (i) reclamantul şi avocaţii acestuia nu sunt stimulaţi să se înţeleagă la un onorariu rezonabil - dimpotrivă; şi (ii) în cazul în care reclamantul nu obţine asigurarea de cheltuieli judiciare, acuzatul, în cazul în care câştigă, este sigur că nu va recupera nicio cheltuială de la reclamantul perdant. Instanţele britanice au luat de curând măsuri mai ferme de control a limitării taxelor care pot fi agreate în temeiul acordurilor de acest fel şi a condiţiilor în care aceste se pot realiza.
[13] Trebuie să se ia considerare dacă acest fapt este compatibil cu natura publică a Parchetului din multe ţări.
[14] În general până la o treime din durata sentinţei care altminteri ar fi depăşită.
[15] Cf Avizul Nr. 2 al CCJE (2001).
[16] Consiliul Europei a elaborat următoarele Recomandări în legătură cu soluţionarea alternativă a disputelor: - Recomandarea nr. R (98) 1 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre cu privire la medierea în materie de dreptul familiei; - Recomandarea nr. R (99) 19 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre cu privire la medierea în materie penală; - Recomandarea Rec (2001) 9 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre cu privire la alternativele la litigii dintre autorităţile administrative şi persoanele private; - Recomandarea Rec (2002) 10 a Comitetului de Miniştri în atenţia statelor membre cu privire la medierea în materie civilă.
[17] Conferinţa s-a concentrat în principal pe SAD în materie civilă.
[18] Alin. 14 din Anexa la Recomandarea nr. R (99) 19 a stipulat numai că „Participarea la mediere nu trebuie utilizată ca probă de recunoaştere a vinovăţiei în procedurile juridice ulterioare”.