Tradus şi revizuit de IER

Description : NB_CE

CCJE (2012) 4

Paris, 13 noiembrie 2012

Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni

(CCJE)

AVIZUL nr. 15 (2012)

al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni

privind specializarea judecătorilor

adoptat în cadrul celei de-a 13-a reuniuni plenare a CCJE

(Paris, 5-6 noiembrie 2012)

Introducere

1.                     În conformitate mandatul acordat de către Comitetul Miniştrilor, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) a hotărât să elaboreze în 2012 un aviz privind specializarea judecătorilor.

2.                     Avizul a fost pregătit pe baza avizelor anterioare ale CCJE, Magna Carta a Judecătorilor, răspunsurilor statelor membre la un chestionar referitor la specializarea judecătorilor elaborat de CCJE, precum şi a raportului preliminar întocmit de expertul CCJE, doamna Maria Giuliana Civinini (Italia).

3.                    De asemenea, pentru elaborarea acestui aviz, CCJE a ţinut cont de acquis-ul Consiliului Europei, în special Carta europeană privind Statutul Judecătorilor, Recomandarea CM/Rec (2010) 12 a Comitetului Miniştrilor către statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile judecătorilor, şi raportul „Sisteme judiciare europene” (ediţia 2010) a Comisiei Europene pentru Eficienţa Justiţiei (CEPEJ)[1].

4.                    Răspunsurile statelor membre la chestionar şi raportul expertului arată că specializarea judecătorilor  sau a instanţelor este foarte răspândită la nivelul statelor membre. Specializarea reprezintă o realitate care îmbracă formele cele mai diverse, fie prin crearea de secţii specializate chiar în cadrul instanţelor, fie prin crearea de instanţe specializate. Aceasta este tendinţa generală în Europa.[2].

5.                     În cadrul prezentului aviz, judecătorul specializat este judecătorul care tratează ramuri specifice ale dreptului (de exemplu, drept penal, drept fiscal, dreptul familiei, drept economic şi financiar, dreptul proprietăţii intelectuale, dreptul concurenţei) sau cauze referitoare la situaţiile particulare din domenii specifice (de exemplu, social, economic, familial).

6.                    Juraţii instanţelor penale[3] nu fac parte din categoria judecătorilor specializaţi menţionaţi anterior. De fapt, aceştia nu participă la judecată în toate cauzele penale. Juraţii nu au statutul de magistraţi, precum ceilalţi membrii ai sistemului judiciar, nu fac parte din ierarhia judiciară şi nu sunt supuşi regulilor disciplinare şi deontologice aplicabile judecătorilor.

7.                     Obiectivul prezentului aviz este de a analiza principalele probleme referitoare la specializare, luând în considerare necesitatea prioritară de a garanta apărarea drepturilor fundamentale şi calitatea justiţiei, precum şi statutul judecătorilor.

A.            Posibile avantaje şi dezavantaje ale specializării

a.             Posibile avantaje ale specializării

8.                    Specializarea îşi are originea mai degrabă din necesitatea adaptării la evoluţia dreptului, decât dintr-o alegere deliberată. Prin adoptarea continuă de noi legislaţii, fie pe plan internaţional, european sau intern, precum şi prin evoluţia jurisprudenţei şi doctrinei, ştiinţa juridică devine din ce în ce mai vastă şi complexă. Or, este dificil pentru judecător să se perfecţioneze în toate aceste domenii în timp ce societatea şi justiţiabilii cer din ce în ce mai mult profesionalism şi eficienţă din partea sa. Specializarea judecătorului garantează că acesta are cunoştinţele şi experienţa necesare în domeniul său de competenţă.

9.                    Cunoştinţele aprofundate în domeniului juridic în cauză ale judecătorului favorizează luarea unor decizii de o mai bună calitate. Judecătorul specializat poate dobândi o expertiză mai mare în domeniul său, ceea ce poate spori autoritatea instanţei din care face parte.

10.                  Concentrarea dosarelor la un cerc restrâns de judecători specializaţi poate asigura consecvenţă în luarea deciziilor şi, prin urmare, securitatea juridică.

11.                  Specializarea permite judecătorului, prin examinarea în mod repetat a mai multor cauze de aceeaşi natură, să înţeleagă mai bine realităţile referitoare la cauzele care îi sunt încredinţate, fie pe plan tehnic, social sau economic, şi să găsească, aşadar, soluţii adecvate acestor realităţi.

12.                  Judecătorii specializaţi care au cunoştinţe din alte domenii decât dreptul pot oferi o abordare multidisciplinară a problemelor pe care le tratează.

13.                  Specializarea, prin expertiza într-un domeniu juridic specific poate contribui la creşterea eficienţei instanţei şi la îmbunătăţirea gestionării cauzelor, luându-se în considerare în special creşterea constantă a numărului acestora.

b.            Posibile limite şi pericole ale specializării

14.                  În timp ce specializarea juridică este dezirabilă din mai multe puncte de vedere, aceasta implică mai multe pericole, dintre care principalul constă în eventuala separare a judecătorilor specializaţi de corpul judecătorilor generalişti.

15.                  Judecătorii care, în virtutea specializării, au avut anterior aceleaşi probleme de judecat, ar putea tinde să repete constant aceleaşi soluţii, ceea ce riscă să împiedice evoluţia jurisprudenţei în funcţie de nevoile societăţii. Acest pericol apare, de asemenea, când deciziile dintr-un domeniu specific sunt luate întotdeauna de acelaşi număr restrâns de judecători.

16.                  Juriştii specializaţi au tendinţa să dezvolte concepte proprii domeniului lor, (deseori) necunoscute de alţi jurişti. Aceasta poate conduce la o compartimentare a dreptului şi a procedurii, izolând judecătorii specializaţi de realităţile juridice din celelalte domenii şi îndepărtându-i de principiile generale şi drepturile fundamentale, cu riscul de a pune în pericol principiul securităţii juridice.

17.                   Specializarea este posibilă doar când instanţele au o dimensiune adecvată. În anumite instanţe cu o structură mai mică, nu este întotdeauna posibil să se creeze secţii specializate sau un număr suficient de astfel de secţii.   Aşadar, judecătorii trebuie să fie versatili şi astfel să fie capabili să trateze diverse subiecte specializate. De asemenea, o specializare individuală excesivă ar putea fi un obstacol în faţa acestei polivalenţe necesare.

18.                  Existenţa judecătorilor specializaţi poate afecta, în anumite cazuri, unitatea corpului judiciar. Aceasta poate da impresia judecătorului că datorită expertizei sale în domeniul specializat, el aparţine unui grup de judecători de elită, diferiţi de ceilalţi judecători.  Aceasta poate da impresia publicului că anumiţi judecători sunt „super judecători” sau, dimpotrivă, că o instanţă reprezintă doar un organ strict tehnic, separat de autorităţile judiciare.Aceasta ar putea diminua încrederea publicului în instanţele care nu sunt percepute ca suficient de specializate.

19.                  Înfiinţarea unei instanţe extrem de specializate poate avea drept scop sau efect de a separa judecătorul de restul autorităţilor judiciare şi ca urmare a  acestei izolări, de a-l face mai vulnerabil presiunii părţilor, grupurilor de interese sau altor puteri ale statului.

20.                  Într-un domeniu restrâns al dreptului, pericolul impresiei unei apropieri prea mari între judecători, avocaţi şi Ministerul Public în timpul cursurilor de formare continuă, conferinţelor sau reuniunilor este real. Aceasta ar putea aduce prejudicii imaginii de independenţă şi imparţialitate judecătorească, dar poate, în egală măsură, să expună judecătorii unui risc real de influenţă secretă şi prin urmare, de orientare a hotărârilor lor.

21.                  Din moment ce instanţele au un volum de muncă suficient, înfiinţarea unei instanţe specializate într-un domeniu foarte restrâns poate avea drept efect concentrarea specializării în cadrul unei singure instanţe pentru toată ţara sau pentru o singură regiune.  Aceasta poate împiedica accesul la instanţă sau poate îndepărta judecătorul de justiţiabil.

22.                  Riscul constă în faptul că judecătorul specializat care face parte dintr-o secţie şi care oferă recomandări tehnice sau expertiză specifice, îşi exprimă opinia personală sau expune faptele direct colegilor săi, fără să le fi prezentat celorlalte părţi. [4].

23.                  Înfiinţarea de instanţe specializate ca răspuns la interesele publicului (de exemplu, pentru a judeca cauze referitoare la activităţi teroriste), poate determina autorităţile publice să le acorde acestora resurse materiale şi umane de care celelalte instanţe sunt private.  

B.            Principii generale – respectarea drepturilor şi principiilor fundamentale: poziţia CCJE-ului

24.                  Înainte de toate, CCJE insistă asupra faptului că judecătorul, atât generalist, cât şi specializat, trebuie să fie expert în arta de a judeca. Judecătorul este cel care are competenţa de a analiza şi evalua faptele şi legile pentru a lua hotărâri în domenii din cele mai diverse. În acest scop, el trebuie să aibă cunoştinţe vaste despre instituţiile şi principiile juridice.

25.                  Din răspunsurile statelor membre la chestionar şi din raportul expertului reiese că majoritatea cauzelor înaintate instanţelor este judecată de instanţele de drept comun. Acest lucru nu face decât să accentueze rolul foarte important al judecătorilor generalişti.

26.                  În general, judecătorul ar trebui să fie capabil de a rezolva cauze din toate domeniile. Datorită cunoştinţelor sale de drept comun şi a principiilor care stau la baza acestuia, a viziunii sale realiste şi a cunoaşterii realităţilor cotidiene, el trebuie să fie capabil să aplice legea, oricare ar fi aceasta, inclusiv în domeniile specializate, şi dacă este necesar în asistenţa unui expert.[5]. Rolul judecătorului nu poate fi subestimat niciodată.

27.                  În cadrul unei instanţe, judecătorii generalişti sunt repartizaţi, în general, diferitelor departamente specializate, mutându-se în alt departament de mai multe ori de-a lungul carierei lor.  Acest lucru le conferă o experienţă vastă în diverse domenii ale dreptului, permiţându-le să se adapteze la noi atribuiri şi să răspundă nevoilor justiţiabililor. De aceea, este esenţial ca judecătorii să beneficieze, de la început, de o formare generală pentru a dobândi flexibilitatea şi polivalenţa necesare pentru a face faţă nevoilor unei instanţe de drept comun, care trebuie să trateze domeniile cele mai diverse, inclusiv cele care implică un anumit grad de specializare. 

28.                  Totuşi, în anumite domenii, evoluţia dreptului este atât de complexă şi specifică, încât o evaluare adecvată a cauzelor necesită un grad mai ridicat de specializare. De aceea, se recomandă desemnarea unor judecători care au o calificare adecvată şi care sunt responsabili de sarcini specifice.

29.                  Judecătorul specializat trebuie, ca şi ceilalţi judecători, să răspundă exigenţelor de independenţă şi imparţialitate impuse de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale („convenţia”). De asemenea, instanţele şi judecătorii specializaţi trebuie să îndeplinească celelalte cerinţe ale acestei dispoziţii din Convenţie: accesul la o instanţă, dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil şi dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil. Este de datoria instanţelor să organizeze secţiile specializate astfel încât aceste exigenţe să fie respectate.

30.                  CCJE consideră că înfiinţarea de secţii sau instanţe specializate trebuie reglementată cu stricteţe: aceasta nu trebuie să conducă la o subminare a rolului judecătorului generalist şi trebuie să prezinte aceleaşi garanţii şi să asigure aceeaşi calitate. În acelaşi timp, ea trebuie să ţină cont de toate criteriile care condiţionează rolul judecătorului: structura instanţei, cerinţele serviciului, faptul că este din ce în ce mai greu pentru judecători să stăpânească toate domeniile dreptului şi costurile specializării.

31.                  Specializarea nu trebuie să stea niciodată în calea cerinţelor calităţii pe care fiecare judecător trebuie să le îndeplinească.  În această privinţă, CCJE aminteşte de exigenţele prevăzute în Avizul nr. 11 (2008) cu privire la calitatea hotărârilor judecătoreşti care sunt aplicabile tuturor judecătorilor şi prin urmare, şi judecătorilor specializaţi. Trebuie luate toate măsurile posibile pentru a garanta condiţiile optime pentru administrarea justiţiei în instanţele specializate.

32.                  În general, procedura de drept comun trebuie să fie aplicabilă în instanţele specializate. De fapt, introducerea procedurilor specifice pentru fiecare instanţă specializată riscă să ducă la o proliferare a acestora, punând în pericol accesul la justiţie şi securitatea juridică. Regulile de procedură specifice sunt admisibile doar atunci când acestea răspund cerinţelor care justifică înfiinţarea instanţelor specializate (ex.:  proceduri referitoare la dreptul familiei în cazul cărora ascultarea copiilor este supusă anumitor reguli care garantează interesul acestora).

33.                  Este esenţial să se asigure că principiile unui proces echitabil sunt respectate, şi anume imparţialitatea instanţei în întregime şi libertatea judecătorului de a aprecia elementele de probă. De asemenea, este crucial ca, în cazul unui sistem în care un jurat sau expert care face parte din instanţa judecătorească, părţile să păstreze posibilitatea de a infirma opinia oferită de jurat sau expert judecătorului profesional.  În caz contrar, un astfel de aviz ar putea face parte din hotărâre fără ca părţile să fi avut posibilitatea de a-l contesta. CCJE consideră că trebuie preferat un sistem în care judecătorul desemnează un expert sau în care părţile pot apela chiar ele la experţi ca martori ale căror constatări şi concluzii pot fi contestate şi dezbătute între părţi în faţa instanţei.

34.                  Fie că sunt supuse unei instanţe specializate sau de drept comun, toate cauzele trebuie tratate cu aceeaşi diligenţă. Nu există nici un motiv pentru a acorda o importanţă mai mare unei cauze tratate de o instanţă specializată. Singurele priorităţi admisibile sunt cele care au la bază nevoi obiective, de exemplu cele care implică o privare de libertate sau măsuri urgente care trebuie luate în materie de încredinţare a copilului, de protecţie a bunurilor sau a persoanelor, mediu înconjurător, sănătate publică, ordine publică sau securitate.

35.                  Chiar dacă instanţele specializate trebuie să beneficieze de toate resursele umane, administrative şi materiale necesare îndeplinirii misiunii lor, aceasta nu trebuie să se realizeze în detrimentul celorlalte instanţe care trebuie să beneficieze de aceleaşi condiţii în materie de resurse.

36.                  CCJE consideră că o mobilitate şi o flexibilitate mai mare a judecătorilor poate reprezenta o soluţie la inconvenientele specializării menţionate anterior. Judecătorii ar trebui să aibă dreptul să se mute în altă instanţă şi să îşi schimbe specializarea de-a lungul carierei lor, chiar să treacă de la o funcţie specializată la una de drept comun sau invers. Mobilitatea şi flexibilitatea permit judecătorului nu doar să aibă o carieră mai variată şi diversificată, dar şi să îşi reconsidere alegerile şi să se reorienteze spre alte domenii ale dreptului, ceea ce nu poate decât să contribuie la evoluţia jurisprudenţei şi a dreptului.  Acest lucru nu trebuie să pună în pericol principiul independenţei şi inamovibilităţii judecătorului[6].

37.                  Specializarea judecătorilor pentru a îndeplini cerinţele specifice şi complexe din anumite domenii ale dreptului este o problemă separată de înfiinţarea instanţelor speciale, ad hoc sau extraordinare din motive de circumstanţe particulare.  Pericolul constă în faptul că aceste instanţe nu prezintă toate garanţiile consacrate de art. 6 din Convenţie. CCJE a avut deja ocazia să îşi exprime obiecţiile împotriva înfiinţării unor astfel de instanţe şi face referire în această privinţă la conţinutul Avizului nr. 8 (2006) cu privire la rolul judecătorilor în protecţia statului de drept şi a drepturilor omului în contextul terorismului. În toate cazurile, CCJE insistă asupra faptului că dacă asemenea instanţe sunt totuşi create, ele trebuie să îndeplinească toate garanţiile oferite de instanţele de drept comun.

38.                  De asemenea, CCJE apreciază că specializarea nu se justifică decât în cazul în care aduce un plus de valoare administrării justiţiei, adică dacă se dovedeşte utilă pentru asigurarea calităţii atât a procedurilor în faţa instanţelor, cât şi a deciziilor pronunţate de acestea.

C.         Câteva aspecte privind specializarea

1.             Specializarea judecătorilor

39.                  Pentru CCJE, principiile enunţate în prezentul aviz sunt aplicabile tipurilor de instanţe specializate descrise în continuare.

40.         Răspunsurile la chestionar scot în evidenţă diferenţe importante între statele membre în legătură cu categoriile de judecători din cadrul instanţelor specializate.

41.                  Specializarea poate prezenta diferite forme. Pot exista, în funcţie de sistemele legale în vigoare în statele membre în cauză, fie instanţe specializate ce nu se încadrează în organizarea clasică a sistemului judiciar, fie instanţe sau secţii specializate integrate în sistemul judiciar de drept comun.   Competenţa teritorială a instanţelor sau a secţiilor specializate va fi deseori diferită de cea a instanţelor de drept comun. În general, instanţele specializate sunt mai puţine la număr, fiind prezente mai ales în capitala statului. Instanţele şi secţiile specializate pot avea în componenţă şi persoane din afara magistraturii.

42.                  Mijlocul cel mai frecvent de realizare a specializării este crearea de complete sau de secţii specializate, de regulă prin intermediul regulamentului intern al instanţelor. Principalele domenii de specializare sunt: dreptul familiei şi protecţia drepturilor copiilor, dreptul proprietăţii intelectuale, dreptul comercial, dreptul insolvenţei, infracţiunile grave, cercetările penale şi executarea sancţiunilor penale.

i.              Persoanele fără formare juridică

43.         În numeroase state membre, există instanţe specializate compuse din unul sau mai mulţi judecători de profesie şi una sau mai multe persoane fără formare juridică. Acestea din urmă sunt caracterizate de o mare varietate, fiind imposibil de enumerat toate categoriile aici. Frecvent, aceste persoane fie sunt reprezentanţi ai unor grupuri de interese (de exemplu, angajatori sau angajaţi, proprietari şi locatari, funcţionari publici), fie sunt experţi în domeniul de specializare a instanţei.

 

ii.             Judecătorii de profesie

44.         Judecătorii de profesie se pot specializa în mai multe moduri. Aceştia pot acumula experienţă, fie într-o profesie juridică de specialitate înainte de a fi numiţi judecători, fie prin ocuparea după numire a unor funcţii de specialitate. De asemenea, pot dobândi o formare specifică într-un domeniu de specialitate şi apoi să fie numiţi în funcţie la o instanţă specializată sau se pot ocupa în cadrul instanţelor de drept comun de cazuri ce ţin de respectivul domeniu.

45.         La vârful ierarhiei sistemului judiciar, specializarea nu trebuie să împiedice existenţa unei anumite polivalenţe, pentru a se permite administrarea cu flexibilitate a diverselor cauze la cel mai înalt nivel.  Această flexibilitate este indispensabilă instanţelor superioare pentru a-şi îndeplini misiunea lor legală şi constituţională, mai ales garantarea unităţii şi coerenţei în interpretarea şi aplicarea legii şi a jurisprudenţei. De asemenea, flexibilitatea va garanta că, în cadrul căilor de atac, domeniile specializate nu vor constitui apanajul unui grup (prea) restrâns de judecători care pot impune astfel punctul lor de vedere într-o materie anume şi, prin acest fapt, pot împiedica dezvoltarea interpretării legii în respectivul domeniu.

2.             Specializarea anumitor instanţe sau a unor secţii din cadrul instanţelor

46.         În anumite sisteme judiciare, funcţionează instanţe specializate distincte de instanţele de drept comun. În unele cazuri, instanţele specializate au fost înfiinţate prin intermediul instrumentelor Uniunii Europene care prevedeau crearea unor astfel de instanţe sau a unor secţii specializate în cadrul instanţelor cu o sferă mai mare de competenţă[7]. În alte cazuri, există secţii specializate în cadrul unor instanţe[8]. În fiecare dintre aceste ipoteze, instanţa sau secţia este specializată, la fel cum sunt şi judecătorii ce intră în componenţa sa. Structura sistemului judiciar din cadrul fiecărui stat se explică, pe de o parte, prin motive de ordin istoric, iar, pe de altă parte, prin nevoia existenţei unui tip specific de instanţe specializate sau a unor judecători specializaţi în cadrul acestor instanţe.

3.             Repartizarea teritorială a judecătorilor specializaţi

47.         Trebuie avut în vedere faptul că în anumite domenii foarte specializate, cauzele aduse în faţa instanţelor sunt extrem de rare. În consecinţă, este necesară concentrarea judecătorilor specializaţi în cadrul unei singure instanţe, în scopul repartizării echilibrate a volumului de muncă, pentru ca astfel judecătorii să aibă posibilitatea de a-şi îndeplini celelalte sarcini ce nu ţin de specializare.  Totuşi, dacă această concentrare este excesivă, instanţa specializată riscă să se îndepărteze de justiţiabili, ceea ce, în opinia CCJE, trebuie evitat.

4.             Resurse umane, materiale şi financiare

48.         Este esenţial ca judecătorii şi instanţele specializate să beneficieze de resurse umane şi materiale adecvate, mai ales în domeniul tehnologiei informaţiei.

49.         Atunci când volumul de muncă previzibil al instanţelor specializate este minim în raport cu cel al altor instanţe, trebuie avută în vedere posibilitatea dezvoltării şi utilizării în comun a resurselor şi a tehnologiilor ce pot fi folosite de mai multe instanţe specializate sau, în cazul ideal, de toate instanţele. Punerea în comun a resurselor umane şi materiale poate fi o modalitate de evitare a problemelor în legătură cu organizarea specializării. Totuşi, crearea unor vaste „centre de justiţie” care să cuprindă instanţe şi secţii atât de drept comun, cât şi specializate riscă să genereze o creştere a distanţei între sediile instanţelor şi, astfel, să împiedice accesul la justiţie.

50.         Necesităţile şi cheltuielile instanţelor şi judecătorilor specializaţi le pot depăşi pe cele ale instanţelor şi judecătorilor generalişti, întrucât, de exemplu, trebuie luate măsuri speciale de precauţie, dosarele sunt voluminoase sau procesele şi, implicit, judecarea lor necesită mai mult timp.

51.         Atunci când într-un domeniu specializat pot fi identificaţi asemenea factori generatori de costuri suplimentare, există o justificare pentru impunerea unor cheltuieli de judecată mai mari în sarcina anumitor părţi, pentru acoperirea totală sau parţială a acestor costuri. Acest principiu se poate aplica, de exemplu, în cauzele comerciale sau în cele privitoare la dreptul construcţiilor, brevete ori la dreptul concurenţei, însă nu în cauzele privind încredinţarea minorilor, pensiile alimentare pentru minori sau alte domenii legate de dreptul familiei.  Cheltuielile suplimentare generate de judecarea cauzelor ce ţin de un domeniu de specialitate trebuie să fie proporţionale cu volumul de muncă necesar soluţionării lor de către instanţele specializate şi cu avantajele aduse atât părţilor, cât şi instanţelor. De asemenea, crearea instanţelor specializate doar în scopul de a obţine resurse suplimentare nu îşi găseşte o justificare.

D.         Specializarea şi statutul judecătorului

1.             Statutul judecătorului specializat

52.         Referitor la toate tipurile de specializare anterior menţionate, este important ca specializarea să nu afecteze rolul judecătorului în calitate de magistrat. Respectiva specializare nu trebuie să deroge în niciun caz de la vreun aspect al principiului independenţei justiţiei (adică independenţa instanţelor şi a judecătorilor, a se vedea Avizul nr.1(2001) al CCJE).

53.         Principiul director trebuie să constea în tratarea judecătorilor specializaţi, în privinţa statutului acestora, în aceeaşi manieră cu judecătorii generalişti. Prin urmare, legile şi regulile guvernând numirile, mandatele, promovările, inamovibilitatea şi disciplina trebuie să fie identice pentru cele două categorii de judecători.

54.         Identitatea poate fi realizată prin intermediul unui corp unic al judecătorilor, atât generalişti, cât şi specializaţi. Unicitatea statutului judecătorului este o garanţie pentru respectarea de către judecători a drepturilor şi principiilor fundamentale universal aplicabile. În consecinţă, CCJE nu susţine crearea de sisteme sau organisme judiciare distincte în funcţie de specializarea acestora, în cadrul cărora există riscul ca judecătorii să fie supuşi unor reguli diferite.

 

55.         CCJE este conştient că în numeroase sisteme judiciare europene, tradiţia impune existenţa unor ierarhii judiciare distincte (de exemplu, între judecătorii din instanţele de drept comun şi cele de contencios administrativ). De asemenea, aceste ierarhii pot fi generate de diferenţele care există între statutele judecătorilor. CCJE consideră că astfel de sisteme distincte pot complica administrarea justiţiei sau accesul la justiţie.

56.          În opinia CCJE, trebuie să existe asigurarea că:

           

-         conflictele de competenţă nu au ca efect restricţionarea accesului la justiţie sau instituirea unor termene procedurale contrare art. 6 din Convenţie.

-         toţi judecătorii au un acces adecvat la o altă ierarhie judiciară sau la alte jurisdicţii, instanţe sau funcţii judiciare specializate.

-         toţi judecătorii cu aceeaşi experienţă profesională beneficiază de aceeaşi remuneraţie, cu excepţia indemnizaţiilor specifice care rezultă din sarcini speciale (a se vedea paragraful următor).

57.         De asemenea, principiul egalităţii între judecătorii generalişti şi judecătorii specializaţi trebuie să se aplice şi în privinţa remunerării.  Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului Miniştrilor prevede, în art. 54, că remunerarea judecătorilor trebuie să fie „pe măsura rolului şi responsabilităţilor lor”, în special pentru „a-i face imuni la orice presiune menită să influenţeze deciziile”. În această privinţă, nu este justificată acordarea unor sporuri sau a unui salariu suplimentar pe singurul motiv al specializării, deoarece specificul şi responsabilităţile profesiei sunt în principiu egale atât pentru judecătorii generalişti, cât şi pentru cei specializaţi. Prin urmare, un salariu suplimentar, un spor sau anumite indemnizaţii (de exemplu, în cazul muncii pe timp de noapte) nu se pot justifica decât în cazul în care există motive specifice care să permită concluzia că specificul profesiei unui judecător specializat sau responsabilităţile acestuia (inclusiv constrângerile personale legate de o funcţie specializată) impun o astfel de compensaţie.

58.         Regulile privitoare la deontologia profesională şi la răspunderea penală, civilă şi disciplinară trebuie să fie identice pentru toţi judecătorii, generalişti sau specializaţi. Normele de conduită prevăzute de Avizul nr. 3 (2002) al CCJE trebuie să se aplice deopotrivă celor două categorii de judecători. Nu există niciun motiv întemeiat pentru a justifica un tratament diferenţiat.

59.         Dacă activitatea judecătorului specializat este desfăşurată numai în legătură cu un grup restrâns de jurişti specializaţi sau de părţi litigante, el/ea trebuie să dea dovadă de prudenţă prin adoptarea unui comportament care să-i garanteze imparţialitatea şi independenţa. 

2.             Evaluarea şi promovarea

60.         Avizele nr. 3 şi 10 (2007) ale CCJE descriu numeroase criterii de evaluare a activităţii judecătorului. Specializarea în sine nu justifică o punere în valoare a activităţii judecătorului specializat în dauna celei a judecătorului generalist. Flexibilitatea de care dă dovadă un judecător care acceptă să se specializeze în unul sau mai multe domenii poate constitui un criteriu important de evaluare a activităţii judecătorului.

61.         Consiliul Superior al Magistraturii sau orice alt organ independent însărcinat cu evaluarea judecătorilor trebuie, prin urmare, să dea dovadă de prudenţă în a determina dacă şi în ce măsură performanţa unui judecător specializat este comparabilă cu cea a unui judecător generalist. Acest demers necesită o atenţie şi o diligenţă specifice, întrucât, în general, este mai uşor a întocmi un bilanţ precis al performanţei unui judecător generalist decât unul al performanţei unui judecător specializat, în măsura în care acesta din urmă poate face parte dintr-un grup restrâns şi în care munca sa nu este în mod necesar la fel de transparentă sau cunoscută evaluatorului.

62.         Considerentele anterioare sunt aplicabile de asemenea şi problemelor ce ţin de promovare[9]. Pentru CCJE, nimic nu justifică o avansare mai rapidă în funcţie a unui judecător specializat doar pe motivul specializării sale.

3.             Accesul la formare şi la specializare

63.         Principiile prevăzute de Avizul nr. 4 (2003) al CCJE se aplică întocmai şi formării judecătorilor specializaţi. Având în vedere că statutul judecătorilor specializaţi nu diferă, în principiu, de cel al judecătorilor generalişti, exigenţele impuse pentru garantarea independenţei justiţiei şi a celei mai bune formări profesionale posibile se aplică în aceeaşi măsură celor două categorii de judecători. În general, toţi judecătorii trebuie să aibă acces la formare profesională.

64.         În principiu, trebuie respectată dorinţa unui judecător de a se specializa. În această privinţă, CCJE a făcut referire la Avizul nr. 10, în special la dispoziţiile privind selecţia judecătorilor. De îndată ce judecătorul îşi exprimă dorinţa de a se specializa într-un anumit domeniu, acestuia îi va fi furnizată, în termen rezonabil, o formare profesională suficientă care va trebui să fie terminată înainte de debutul în noile funcţii[10] .

65.         Trebuie să existe un echilibru între exigenţele şi utilitatea formării profesionale specializate, pe de o parte, şi resursele disponibile, pe de altă parte. Astfel, o formare profesională specializată nu se impune atunci când resursele necesare nu există sau sunt disponibile doar dacă se renunţă la formări profesionale mai importante. Specializarea într-un domeniu nu poate fi solicitată dacă, de exemplu, volumul de muncă previzibil în acel domeniu este prea redus pentru a justifica existenţa unor instanţe sau secţii specializate. Importanţa instanţei, competenţa sa şi suprafaţa regiunii sau chiar a statului pot dicta soluţii diferite cu privire la specializarea şi formarea judecătorilor în anumite domenii.       Dacă este cazul, cooperarea în materie de formare continuă a judecătorilor în afara frontierelor naţionale se poate dovedi utilă.

4.             Rolul Consiliului Superior al Magistraturii

66.         Prerogativele şi responsabilităţile Consiliului Superior al Magistraturii, dacă un astfel de organ există, sau a unui organ echivalent trebuie aplicate în aceeaşi manieră atât judecătorilor generalişti, cât şi celor specializaţi. Judecătorii specializaţi trebuie să beneficieze de reprezentare şi de posibilitatea de a-şi expune problemele în acelaşi mod ca şi judecătorii generalişti.  Interesul public impune ca orice tratament preferenţial acordat oricăreia dintre cele două categorii de judecători să fie evitat.

5.             Specializarea şi apartenenţa la asociaţii ale judecătorilor

67.         Judecătorii specializaţi trebuie să aibă dreptul, ca orice alt judecător, să adere şi să rămână membri ai asociaţiilor profesionale ale judecătorilor. Pentru asigurarea coerenţei la nivelul corpului magistraţilor, nu este dorită existenţa unor asociaţii distincte pentru judecătorii specializaţi. Interesele judecătorilor specializaţi în legătură cu domenii specifice trebuie asigurate prin intermediul schimburilor de experienţă profesională, conferinţelor, reuniunilor etc., dar interesele privitoare la statutul acestora pot şi trebuie să fie protejate în cadrul unei asociaţii generale a magistraţilor.

Concluzii

i.              CCJE insistă asupra faptului că judecătorul, atât generalist, cât şi specializat, trebuie să fie expert în arta de a judeca.

ii.            În principiu, judecătorii „generalişti” trebuie să aibă un rol predominant în arta de a judeca.

iii.           Existenţa judecătorilor şi a instanţelor specializate se impune numai dacă este necesară în raport cu complexitatea sau specificul dreptului aplicabil sau a situaţiei de fapt prezente în cauzele de soluţionat şi pentru a asigura astfel o bună administrare a justiţiei.

iv.           Judecătorii şi instanţele specializate trebuie întotdeauna să facă parte dintr-un corp al magistraţilor unic.

 

v.              Judecătorii specializaţi trebuie, asemănător judecătorilor generalişti, să respecte exigenţele independenţei şi imparţialităţii, în conformitate cu art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

vi.           În principiu, judecătorii generalişti şi cei specializaţi trebuie să beneficieze de acelaşi statut. Regulile guvernând etica profesională şi răspunderea judecătorului trebuie să fie aceleaşi pentru cele două categorii de judecători.

vii.          Specializarea nu trebuie realizată în detrimentul calităţii justiţiei, indiferent dacă este vorba despre instanţe de drept comun sau specializate.

viii.        Mobilitatea şi flexibilitatea judecătorului vor fi deseori condiţiile necesare pentru a răspunde exigenţelor specializării. În principiu, posibilitatea de a se specializa şi de a urma o formare profesională în acest sens trebuie să fie la îndemâna oricărui judecător. Formarea profesională specializată trebuie să fie organizată de către instituţiile judiciare publice de formare.

ix.            Este de preferat ca în locul existenţei unor specialişti fără formare juridică în cadrul completelor specializate de judecători, să fie desemnaţi experţi de către instanţă sau de către părţi ale căror rapoarte să poate fi combătute de acestea din urmă.

x.             Prerogativele şi responsabilităţile Consiliului Superior al Magistraturii sau ale unui organ echivalent trebuie aplicate în aceeaşi manieră atât judecătorilor generalişti, cât şi celor specializaţi.



[1] În realitate, aceste documente de referinţă nu tratează specializarea judecătorilor. Totuşi, acestea sunt aplicabile judecătorului specializat, în măsura în care principiile pe care le enunţă sunt aplicabile tuturor judecătorilor.

[2] Următoarele specializări au fost identificate în chestionarul CCJE drept exemple comune în numeroase state europene: tribunale pentru minori şi familie, instanţe de contencios administrativ/Consilii de stat, instanţe  în materie de azil şi imigraţie, curtea de conturi, instanţe  militare, instanţe  fiscale, instanţe  privind litigii de muncă/ în materie de probleme sociale, instanţe  în materie de arendare, instanţe  pentru protecţia consumatorilor, instanţe  pentru litigii minore, instanţe  în materie de succesiune, instanţe  în materie de proprietate industrială, instanţe  comerciale, instanţe specializate în procese colective, instanţe  în materie de conflicte, curţi de arbitraj, instanţe penale şi curţi cu juraţi, instanţe  de supraveghere a anchetelor penale (de exemplu, care autorizează aresturile, interceptarea convorbirilor telefonice), instanţe  de control a executării sancţiunilor penale şi închisorii.  

Dreptul Uniunii Europene prevede înfiinţarea de camere sau instanţe specializate în anumite domenii ale dreptului, precum mărcile comunitare (Instanţe pentru mărci comunitare, art.90 din Regulament (CE) nr. 40/94 a Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară),   desenele şi modelele comunitare (Instanţe pentru desene şi modele comunitare, art. 80 din Regulament (CE) nr.6/2002 a Consiliului (CE) din 12 decembrie 2001 privind desenele şi modelele comunitare).

[3] De exemplu, curţile cu juraţi din numeroase state membre. Juraţii sunt definiţi ca fiind acele persoane trase la sorţi în calitate de membrii ai juriului, spre deosebire de persoanele care participă în calitate de membri fără formare profesională juridică ai unei instanţe, a se vedea de asemenea paragraful 43 supra. În cauzele penale, juraţii pot, de exemplu, să se pronunţe cu privire la pedeapsă sau la vinovăţie ori pot lua o decizie asupra despăgubirilor în cauzele civile.

[4] În acest caz, un exemplu este instanţa pentru brevete cu judecători non-jurişti care au cunoştinţe tehnice specifice.

[5] De exemplu, în domeniul medical, al accidentelor de muncă, incendii, de construcţie, probleme tehnologice, etc.

[6] A se vedea, de asemenea, Avizul CCJE nr. 1 (2001), paragrafele 57, 59 şi 60.

[7] A se vedea exemplele menţionate la nota de la pag.2.

[8] În Anglia şi în Ţara Galilor, Tribunalul pentru brevete face parte din „Chancery Division” care are competenţă în judecarea litigiilor imobiliare şi fiscale.   Tribunalul de comerţ face parte din „Queen’s Bench Division” cu competenţă în domeniul contenciosului contractual şi al problemelor de drept administrativ.

[9] A se vedea Avizul nr.1 al CCJE, par.29.

[10] A se vedea Avizul nr.4 al CCJE, par.30.