CCJE(2017)4

Strasbourg, 10 noiembrie 2017

CONSILIUL CONSULTATIV AL JUDECĂTORILOR EUROPENI (CCJE)

OPINIA nr. 20 (2017)

ROLUL INSTANŢELOR

ÎN APLICAREA UNIFORMĂ A LEGII

I. INTRODUCERE

1. Aplicarea egală şi uniformă a legii garantează caracterul său general, egalitatea în faţa legii şi securitatea juridică. Dar necesitatea de a garanta aplicarea uniformă a legii nu ar trebui să conducă la o rigiditate a acestei aplicări, nici să restrângă excesiv corecta sa evoluţie şi nici să pună în discuţie principiul independenţei judecătorilor.

2. Conform mandatului încredinţat de către Comitetul de Miniştri, Consiliul consultativ al judecătorilor europeni (CCJE) a hotărât să reflecteze la rolul pe care îl joacă instanţele în aplicarea uniformă a legii şi să clarifice normele şi recomandările în vigoare.

3. Prezenta Opinie a fost emisă întemeindu-se pe opinii anterioare ale CCJE, Magna Carta a judecătorilor (2010), precum şi pe instrumentele pertinente ale Consiliului Europei, în special pe Carta europeană din 1998 cu privire la statutul judecătorilor şi pe Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului de Miniştri cu privire la judecători: Independenţă, eficienţă şi responsabilitate (în continuare „Recomandarea CM/Rec(2010)12”).

4. Această opinie ţine cont, în egală măsură, de răspunsurile date de membrii CCJE la chestionarul adresat de Biroul CCJE cu privire la rolul jucat de instanţe în aplicarea uniformă a legii[1], raportul şi pre-proiectul elaborate de expertul ştiinţific numit de Consiliul Europei, dl. Aleš GALIČ (profesor la Universitatea din Ljubljana, Slovenia), precum şi de analiza răspunsurilor la chestionar.

II. DE CE APLICAREA UNIFORMĂ A LEGII ESTE IMPORTANTĂ ?

5.Aplicarea  uniformă a legii este esenţială în raport cu respectul principiului egalităţii în faţa legii. Mai mult, considerentele de predictibilitate şi securitate juridică fac parte integrantă din statul de drept.Într-un sta de drept, fiecare cetăţean doreşte, în mod justificat, să fie tratat ca ceilalţi şi să poată să se bazeze pe hotărâri ale justiţiei pronunţate anterior în cauze comparabile, în aşa fel încât să fie previzibile efectele juridice ale actelor sau inacţiunilor sale.

6. Persistenţa hotărârilor în justiţie contradictorii [2] poate crea o situaţie de insecuritate juridică, susceptibilă să submineze încrederea cetăţenilor în sistemul judiciar, care este, totuşi, una dintre componentele esenţiale ale unui stat de drept[3]. Aplicarea  uniformă a legii contribuie la încrederea publicului în instanţe şi permite îmbunătăţirea percepţiei publice cu privire la echitate şi justiţie.

7. Dacă părţile sunt în măsură să îşi cunoască dinainte poziţia, ar putea decide adesea, chiar de la început, să nu meargă în justiţie. Este important ca, pe cât posibil, avocaţii să ştie cum să îşi sfătuiască clienţii, iar părţile la un litigiu să îşi cunoască drepturile. Existenţa precedentelor/unei jurisprudenţe stabilite (în continuare jurisprudenţă), fixând reguli clare, coerente şi fiabile, poate permite reducerea nevoii de intervenţie a justiţiei pentru rezolvarea litigiilor. Dacă este posibilă întemeierea pe hotărâri ale justiţiei anterioare, pronunţate în cauze similare, mai ales ale instanţelor superioare, judecătorii se pot pronunţa într-un mod mai eficient.

8. Conform interpretării reţinute de Curtea europeană a drepturilor omului (în continuare CtEDO), dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului (în continuare CEDO), este legat, de asemenea, de exigenţa unei aplicări uniforme a legii. Anumite divergenţa în interpretare pot fi admise ca un element intrinsec al întregului sistem judiciar întemeiat pe un ansamblu de jurisdicţii[4]. Instanţe diferite pot ajunge la concluzii divergente şi, cu toate acestea, raţionale şi motivate, cu privire la o chestiune de drept ridicată în cauze ale căror circumstanţe sunt similare[5].

9. Dar, în anumite cazuri, hotărârile contradictorii în jurispudenţele naţionale, mai ales hotărârile pronunţate de jurisdicţiile de ultimă instanţă, pot să aducă atingere exigenţei de proces echitabil, consacrată de art. 6(1) al CEDO. De aceea ar trebui apreciat dacă există (1) „divergenţe profunde şi persistente” în jurisprudenţa instanţelor naţionale, (2) dacă legislaţia internă prevede mecanisme care să permită înlăturarea incoerenţelor, (3) dacă aceste mecanisme au fost aplicate şi (4) care au fost, atunci când este cazul, efectele aplicării lor[6]. CCJE salută evoluţia care conduce la sublinierea legăturii strânse existente între, pe de o parte, uniformitatea şi coerenţa jurisprudenţei şi, pe de altă parte, dreptul oricărei persoane la un proces echitabil.

III. JURISPRUDENŢA CA IZVOR DE DREPT

10. Independent de faptul că jurisprudenţa este sau nu considerată izvor de drept sau că precedentele sunt sau nu obligatorii, motivarea hotărârilor judecătoreşti prin hotărâri anterioare oferă judecătorului un instrument solid, atât în statele de common law, cât şi în statele de drept civil.  CCJE recunoaşte, cu toate acestea, că diferenţa dintre sistemele de common law şi cele de drept civil este, de obicei, în mod particular importantă, în ce priveşte tratarea precedentelor şi jurisprudenţei în general.

11. În statele de common law, hotărârile pronunţate de instanţele superioare, care tranşează o chestiune de drept, ţin loc de precedente obligatorii în litigiile identice ulterioare[7]. Aceste precedente sunt, în principiu, obligatorii de plin drept şi considerate ca un izvor de drept. Principiul conformităţii cu precedentele hotărârilor date (stare decisis[8]) reprezintă un aspect important al common law. În statele de drept civil, garanţia independenţei judecătorilor înseamnă, mai ales, că aceştia sunt independenţi şi că hotărârea lor este legată numai de Constituţie, tratatele internaţionale, legislaţia şi principiile generale de drept, iar nu de hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauze similare. În consecinţă, într-un anumit număr de state de drept civil, jurisprudenţa nu este, în mod tradiţional, considerată izvor de drept. Există deci, în mod obişnuit, importante divergenţe între sistemele de common law şi cele de drept civil cu privire la faptul dacă numai o instanţă cu grad de jurisdicţie echivalent sau superior poate proceda la o schimbare de jurisprudenţă sau orice instanţă, chiar şi una inferioară, poate să se îndepărteze de la jurisprudenţă, cu condiţia ca această schimbare să nu fie arbitrară.

12. Cu toate acestea, CCJE a observat deja că în statele de drept civil judecătorii se ghidează după jurisprudenţă, mai ales după cea a instanţelor supreme, care au ca misiune, în mod special, garantarea uniformităţii jurisprudenţei[9]. Reiese din rapoartele membrilor CCJE că, în majoritatea statelor de drept civil, chair dacă instanţele inferioare nu sunt ţinute, în mod formal, de hotărârile pronunţate de instanţele superioare,  ele urmăresc, în general, deciziile pronunţate în cauze similare. Acest fapt face ca instanţele superioare şi instanţa supremă sau curtea de casaţie[10], în particular, să fie conştiente de rolul ce le revine în a veghea la aplicarea uniformă a legii. Mai mult, în anumite state cu tradiţie de drept civil, anumite hotărâri pronunţate de instanţa supremă în mare cameră (plenar) sau în complete lărgite sunt obligatorii – fie pentru ansamblul jurisdicţiilor, fie pentru toate completele jurisdicţiei supreme, până la pronunţarea unei alte hotărâri de către marea cameră.

13. În consecinţă, în statele de drept civil, hotărârile judecătoreşti, mai ales când au fost pronunţate de o instanţă supremă, au o importanţă superioară celei din cauza concretă în care au fost pronunţate şi pot, din acest punct de vedere să fie considerate ca un izvor de drept. Rapoartele prezentate de ţările de drept civil membre ale CCJE citează dispoziţii constituţionale care privesc statul de drept, egalitatea în faţa legii, dreptul la un proces echitabil şi poziţia jurisdicţiilor supreme ca tot atâtea fundamente ale noţiunii de aplicare uniformă a legii. Pe plan legislativ, aşadar, legislaţia referitoare la organizarea judecătorească şi, în particular, la atribuţiile instanţei supreme, precum şi legislaţia referitoare la jurisdicţii şi dispoziţii constituţionale, care definesc criteriile de acces la instanţele supreme, reprezintă tot atâtea norme pertinente.

14. În virtutea doctrinei respectării precedentelor (stare decisis), o decizie având valoare de precedent este pertinentă. În statele de drept civil, de obicei, pentru a deveni pertinente, trebuie ca hotărârile pronunţate pe un anumit aspect de drept  să fie similare şi să se înscrie într-o tendinţă generală (jurisprudenţă constană, settled case law, ständige Rechtsprechung). Aceasta nu va împiedica, în mod evident, ca o decizie să aibă valoare jurisprudenţială, dacă instanţa supremă se pronunţă pentru prima dată pe un aspect de drept ce nu a fost tranşat anterior. Este admis faptul că nu există nicio formulă care să permită să se stabilească din ce moment o jurisprudenţă poate fi considerată constantă. Numeroase instanţe supreme din state de drept civil au în prezent competenţa de a alege cauze pentru a defini în cadrul lor normele ce ar trebui aplicate în cauze viitoare. Astfel, se întâmplă ca în aceste cauze să fie pronunţată o hotărâre cu scopul de a stabili un precedent cu valoare de jurisprudenţă stabilită.  

IV. MJLOACELE CARE PERMIT GARANTAREA UNEI JURISPRUDENŢE UNIFORME

a. Mecanismele formale, semi-formale et informale

15. Există mecanisme formale, semi-formale şi informale care permit instanţelor să producă o jurisprudenţă coerentă.

16. Procedurile formale declanşate în faţa instanţelor de apel[11] şi, în particular, în faţa curţilor supreme sau curţilor de casaţie, au efectele cele mai directe cu privire la interpretarea şi aplicarea uniformă a legii. Aceste proceduri, cu care sunt sesizate instanţele supreme, pot, de exemplu, (1) statua cu privire la un recurs individual (un recurs definitiv cu privire la un aspect de drept, un recurs în revizuire sau în casaţie); (2) lua forma unui recurs particular declarat de un procuror (sau o autoritate publică similară), la o curte supremă (în civil), cu privire la o chestiune de drept importantă, în scopul asigurării aplicării uniforme a legii sau evoluţiei dreptului prin mijloace de jurisprudenţă, ceea ce dă ocazia, în cele mai multe sisteme judiciare, pronunţării unei hotărâri declarative, care nu are consecinţe cu privire la drepturile părţilor în litigiu în cauza respectivă; (3) consta într-o declaraţie interpretativă (care poate fi calificată, de exemplu, ca „decizie de uniformizare”), opinie sau poziţe de principiu cu privire la o chestiune de drept), într-o manieră total abstractă şi nu pentru a statua cu privire la un recurs declarat într-o cauză anume; sau, în fine, (4) pot lua forma unei decizii prealabile, adoptată în cadrul unei cauze pendinte, pronunţată cu privire la o chestiune de drept circumscrisă, la solicitarea unei instanţe inferioare.

17. Mecanismele semi-formale constau, spre exemplu, în reuniuni regulate ale judecătorilor unei instanţe, cărora li se pot adăuga judecători ai unor instanţe diferite, de acelaşi grad sau de grad superior. Aceste reuniuni pot avea un caracter pur informal sau pot avea, într-o anumită măsură, o formă instituţionalizată. Publicarea « liniilor directoare » care atrag atenţia asupra principiilor aplicabile, lăsând loc în acelaşi timp aprecierii personale a judecătorului, conform jurisprudenţei stabilite (de exemplu, baremele de daune-interese acordate în civil în caz de vătămare corporală, stabilirea pedepselor aplicabile în materie penală sau determinarea onorariilor avocaţilor rambursabile în absenţa unui tarif aplicabil), poate produce efecte similare.

18. Există, în al treilea rând, mecanisme pur informale, precum consultările informale între judecători cu scopul de a obţine un consens cu privire la mai multe chestiuni de drept procedural sau de drept pozitiv atunci când există divergenţe în jurisprudenţă. Formarea continuă în drept şi în materie judiciară este extrem de importantă pentru uniformitatea şi predictibilitatea jurisprudenţei.

19. Aceste mecanisme semi-formale sau informale urmăresc să promoveze o aplicare uniformă a legii, însă concluziile formulate în astfel de contexte nu pot restrânge independenţa judecătorilor, individual.

b. Rolul instanţelor supreme

20. Reglarea contradicţiilor jurisprudenţei revine, înainte de toate, instanţei supreme. Curtea supremă trebuie să vegheze la uniformitatea jurisprudenţei, pentru a putea corecta incoerenţele acesteia şi prezerva astfel încrederea cetăţenilor în sistemul lor judiciar[12]. Există o legătură intrinsecă între, pe de o parte, consideraţiile referitoare la uniformitatea jurisprudenţei şi, pe de altă parte, mecanismele de acces la instanţa supremă.

21. CCJE recunoaşte că, datorită diferenţelor pe care le prezintă tradiţiile judiciare şi organizarea justiţiei, accesul la curţile supreme ia forme diverse de la o ţară europeană la alta. Aceste diferenţe conduc, de asemenea, la a stabili dacă instanţele supreme ar trebui să servească, înainte de toate, unei funcţii private sau publice. Prima funcţie constă în căutarea unei soluţionări corecte şi exacte a fiecărui contencios individual, în beneficiul părţilor cauzei. A doua funcţie priveşte apărarea şi promovarea interesului general, veghind la uniformizarea jurisprudenţei şi dezvoltarea legislaţiei. Pentru că aceasta depăşeşte cadrul prezentei opinii, CCJE nu urmăreşte să indice cum să se organizeze şi să se sesizeze instanţele supreme[13]. Cu toate acestea, răspunderea instanţelor supreme de a veghea la uniformizarea jurisprudenţei este susceptibilă să reclame criterii de selecţie adecvate pentru admisibilitatea recursurilor introduse în faţa unei curţi supreme. Statele care autorizează un drept de recurs nelimitat pot avea în vedere introducerea unei obligaţii de a cere o autorizare pentru introducerea unei căi de atac sau un alt mecanism de filtrare potrivit. Criteriile  de acordare a acestei autorizări ar trebui să permită curţii supreme să-şi joace din  plin rolul în promovarea interpretării uniforme a legii. În acest context, CCJE reaminteşte ceea ce s-a spus în Recomandarea Nr. R (95) 5[14].

22. Instituirea unor asemenea criterii pentru autorizarea introducerii unui recurs presupune ca soluţionarea contenciosului de către instanţa supremă să prezinte o importanţă ce depăşeşte cadrul cauzei cu care a fost sesizată. Decizia dată de curtea supremă ar trebui, în principiu, să fie urmată în cauzele ulterioare şi să ofere elemente preţioase de orientare instanţelor inferioare şi avocaţilor lor. Numai astfel de criterii de selecţie garantează judecarea de către curtea supremă a unor cauze cu valoare jurisprudenţială. Aceste criterii de selecţie sunt şi cele care permit ca astfel de cauze să ajungă la curtea supremă. Curtea supremă îndeplineşte, astfel, efectiv, o funcţie constând în pronunţarea de reguli pertinente în cauzele viitoare în toate domeniile dreptului. Alte criterii de selecţie, precum valoarea unei cereri în cauzele civile sau gravitatea pedepsei în materie penală, nu pot servi aceloraşi scopuri.

23. CCJE consideră că  misiunea rezervată instanţelor supreme de a garanta şi menţine uniformitatea jurispudenţei nu ar trebui înţeleasă ca o obligaţie de a interveni cât mai frecvent posibil. Ea ar aduce desigur, pe lângă întârzieri în soluţionarea cauzelor de către curtea supremă, şi scăderea calităţii deciziilor sale, şi contradicţii în chiar jurisprudenţa curţii ; este clar că dacă o curte supremă este pusă în situaţia de a se pronunţa într-un număr excesiv de mare de cauze, jurisprudenţa sa va fi frecvent ignorată. Nu se poate, deci, remedia existenţa hotărârilor contradictorii pronunţate de instanţe inferioare permiţând pur şi simplu accesul nelimitat al părţilor la curtea supremă.

24. Existenţa instrumentelor destinate să asigure uniformitatea jurisprudenţei în cadrul unei jurisdicţii este în mod particular potrivită pentru curţile supreme. Dacă jurisdicţia supremă este ea însăşi o sursă de insecuritate şi de jurisprudenţă contradictorie, în loc să asigure uniformitatea, situaţia devine în mod special problematică. De aceea este de importanţă capitală ca jurisdicţia supremă să aibă mecanisme capabile să remedieze lipsa de coerenţă a deciziilor sale. Aceste instrumente pot lua forma, de exemplu, a unei trimiteri la marea cameră sau a unei sesiuni în colegiu lărgit, în caz de conflict de jurisprudenţă în cadrul acestei jurisdicţii sau, atunci când se are în vedere reexaminarea unui precedent, chiar să se procedeze la o schimbare de jurisprudenţă. Ar putea fi indispensabil, cel puţin, să se procedeze la un « schimb de vederi » cu camera de unde provine jurisprudenţa de care o altă cameră doreşte să se îndepărteze. Mecanismele informale menţionate mai sus, la paragraful 19, sunt, de asemenea, utile.

25. CCJE apreciază că cel mai bun mijloc pentru a remedia un conflict de jurisprudenţă al instanţelor de apel, fie în cadrul aceleiaşi curţi de apel, fie între curţi de apel diferite, constă în prevederea posibilităţii de a sesiza curtea supremă cu un recurs privind aspecte de drept.

c. Rolul jurisdicţiilor de apel

26. Se cuvine să se amintească că, dacă dreptul de a sesiza curtea supremă devine o excepţie, curţile de apel vor deveni gradul de jurisdicţie cel mai înalt, în cea mai mare parte a cauzelor. Trebuie deci ca ele să fie în măsură să joace acest rol, administrând o justiţie de calitate, care implică obligatoriu  garanţia unei aplicări uniforme a legii. Realizarea coerenţei jurisprudenţei poate lua timp; se poate tolera, deci, pentru un timp, faptul că jurisprudenţa prezintă contradicţii, fără ca acestea să compromită principiul securităţii juridice[15]. În consecinţă, CCJE apreciază că nu se poate impune în mod automat unei curţi supreme să intervină imediat ce curţile de apel au dat hotărâri divergente. Putem spera, într-adevăr, că în numeroase cauze, curţile de apel vor ajunge în timp util la o aplicare uniformă a legislaţiei. Din acest motiv curţile de apel joacă un rol important atunci cînd este vorba de aplicarea uniformă a legii.

d. Jurisdicţiile specializate

27. Existenţa instanţelor specializate cu un grad de jurisdicţie inferior nu afectează în mod obligatoriu uniformitatea jurisprudenţei dacă o jurisdicţie supremă unică, cu o competenţă generală, ocupă vârful structurii judiciare. În schimb, prezenţa multiplelor « instanţe supreme » sau jurisdicţii care statuează în ultimă instanţă, susceptibile să soluţionaze aceleaşi aspecte de drept, pot ridica probleme. Conform jurisprudenţei CtEDO, este indispensabil ca, pe de o parte, dreptul intern să prevadă în cest caz mecanisme formale sau informale care să permită surmontarea lipsei de coerenţă între jurisdicţiile supreme independente şi distincte şi, pe de altă parte, ca aceste mecanisme să aibă ca efect uniformizarea jurisprudenţei[16]

e. Declaraţiile de interpretare obligatorii, cu caracter general şi abtract

28. Conform CCJE, funcţia de a răspunde unui interes general, asumată de jurisdicţia supremă, care constă în enunţarea elementelor de orientare pentru viitor, precum şi supravegherea uniformităţii jurisprudenţei şi a evoluţiei dreptului, ar trebui să se exercite printr-un mecanism care să satisfacă filtrul recursurilor. Acest sistem este preferabil faptului de a spune dreptul într-o manieră generală şi abstractă (in abstracto), sub formă de declaraţii de interpretare obligatorii sau de opinii generale adoptate de o instanţă supremă reunită în şedinţă plenară. Aceste instrumente care există (încă) în mai multe state[17],

sunt adoptate, contrar deciziilor prealabile, independent de orice cauză concretă sau pendinte şi fără ca părţile din aceste cauze sau avocaţii lor să îşi poată valorifica argumentele. Admiţând în acelaşi timp că aceste instrumente pot avea un efect pozitiv cu privire la uniformitatea aplicării jurisprudenţei şi securităţii juridice, CCJE le consideră preocupante din punctul de vedere al rolului încredinţat puterii judrcătoreşti în sistemul separării puterilor.  

f. Chestiunile prealabile

29. În anumite state există posibilitatea pentru instanţele inferioare de a se adresa curţii supreme pentru o chestiune de interpretare cu privire la un aspect de drept în cadrul unei cauze pendinte. Aceasta poate contribui la uniformizarea aplicării legii, evitând divergenţe viitoare. Pe de altă parte, astfel de chestiuni prealabile pot da un răspuns prematur, având autoritate în acea chestiune şi penalizând, astfel, dezvoltările ulterioare ale dreptului.

V. SCHIMBAREA DE JURISPRUDENŢĂ

a.       Necesitatea de a preveni rigiditatea legii şi obstacolele în evoluţia sa

30. CCJE consideră că asigurarea egalităţii în faţa legii şi interpretarea şi aplicarea uniformă a legii nu ar trebui să conducă la rigiditatea legii şi nici să creeze obstacole în evoluţia ei. Obligaţia de a statua în acelaşi mod cu privire la cauze similare nu trebuie, în consecinţă, să fie înţeleasă ca o obligaţie absolută. Evoluţia jurisprudenţei nu este, în sine, contrară bunei administrări a justiţiei, pentru că faptul de a nu dezvolta şi adapta jurisprudenţa riscă să obstrucţioneze orice reformă sau îmbunătăţire[18]. Evoluţia societăţii poate reclama o nouă interpretare a legii şi, deci, o schimbare de jurisprudenţă. Deciziile date de jurisdicţiile supranaţionale şi de organismele tratatelor (precum Curtea de Justiţie a UE sau CtEDO), deseori, impun şi ele, astfel, adaptarea jurisprudenţei naţionale.

31. Necesitatea îmbunătăţirii unei interpretări anterioare a legii poate fi, de asemenea, justificată de o schimbare de jurisprudenţă. Această decizie nu ar trebui, totuşi, să fie luată cu uşurinţă, ci numai dacă survine nevoia imperativă a unei schimbări de jurisprudenţă. CCJE apreciază că raţiunile de securitate şi predictibilitate ar trebui să conducă la prezumţia că nu este loc pentru redeschiderea unei chestiuni de drept care a generat deja o jurisprudenţă bine determinată. În măsura în care jurisprudenţa referitoare la un aspect de drept determinat este stabilită într-o manieră constantă şi uniformă, judecătorul care se îndepărtează de această jurisprudenţă are datoria de a-şi motiva în aceeaşi măsură de convingător hotărârea sa.

b. Obligaţia de a motiva în mod explicit schimbarea unei jurisprudenţe stabilite

32. CCJE a luat deja poziţie cu privire la faptul că, dacă judecătorii trebuie în principiu să aplice legea într-un mod coerent, este esenţial ca atunci când decid să se îndepărteze de jurisprudenţa anterioară să menţioneze acest fapt în mod clar în hotărârea lor[19]. Hotărârea ar trebui, pe de o parte, să indice în mod expres, în motivarea sa, că judecătorul ştia că jurisprudenţa stabilită în materie era diferită şi, pe de altă parte, să explice în detaliu pentru ce raţiuni această jurisprudenţă anterioară nu ar mai trebui aplicată. Numai această metodă permite să se determine dacă schimbarea de jurisprudenţă a fost conştientă (dacă judecătorul s-a îndepărtat în mod conştient de jurisprudenţă, cu intenţia de a modifica) sau dacă instanţa a pierdut din vedere sau a ignorat pur şi simplu jurisprudenţa anterioară. Aceasta este, de altfel, singurul mijloc de a realiza o veritabilă evoluţie a dreptului. Nerespectarea acestor exigenţe poate să fie considerată ca arbitrară şi de natură să aducă atingere dreptului oricărei persoane la un proces echitabil[20].

c. Principiul independenţei judecătorilor şi caracterul obligatoriu al jurisprudenţei

33. Conform principiului conformării la precedentele hotărârilor judecătoreşti pronunţate (stare decisis), în statele de common law numai jurisdicţiile superioare şi, în anumite condiţii, jurisdicţiile de acelaşi grad pot proceda la o schimbare de jurisprudenţă în raport cu precedentele, în timp ce jurisdicţiile inferioare sunt în general ţinute de precedentele jurisdicţiilor superioare. De aceea această incapacitate nu este considerată incompatibilă cu cerinţa de independenţă a judecătorilor[21].

34. Din contră, în numeroase state de drept civil, garanţia (constituţională) a indepedendenţei judecătorilor înseamnă, în special, că judecătorii sunt legaţi, în luarea hotărârii, de Constituţie, tratatele internaţionale şi legislaţie, dar nu şi de deciziile în justiţie pronunţate de jurisdicţii superioare în cauze similare anterioare. Aşadar se admite că instanţele inferioare pot şi ele să se îndepărteze de la jurisprudenţa stabilită  de instanţele superioare. CCJE admite că tradiţiile judiciare diferite pot conduce la o percepţie diferită a raporturilor între, pe de o parte, precedentele jurisdicţiilor superioare  şi, pe de altă parte, independenţa judecătorilor din jurisdicţiile inferioare, şi că aceste două concepte distincte pot continua să coexiste. 

35.Este esenţial totuşi ca, în primul rând, dacă o jurisdicţie inferioară alege să nu se conformeze unui precedent  sau unei jurisprudenţe constante a unui grad de jurisdicţie superior, condiţiile pentru motivare enumerate la sub-capitolul b. de mai sus să fie întocmai aplicate. În al doilea rând,  dacă o jurisdicţie inferioară se îndepărtează de un precedent sau o jurisprudenţă constantă a unei jurisdicţii superioare, ar trebui să fie posibil, în general, să se formuleze recurs împotriva hotărârii, la acea jurisdicţie superioară. Aceasta din urmă ar trebui să statueze în ultimă instanţă cu privire la chestiunea în litigiu şi ar trebui să aibă posibilitatea de a decide să menţină jurisprudenţa anterioară sau să o modifice având în vedere argumentele avansate de jurisdicţia inferioară.

36. Dacă părţile se întemeiază pe jurisprudenţă, jurisdicţia care are în vedere îndepărtarea de la aceasta ar trebui, conform CCJE, să prevină, pe cât posibil, orice surpriză excesivă. Ar trebui să permită părţilor să îşi dea seama că ea are în vedere, într-adevăr, această schimbare şi, deci, să le dea posibilitatea părţilor să pregătească şi, eventual, să îşi adapteze argumentele. Cu titlu excepţional, alegerea unei schimbări aplicabile numai în viitor ar putea fi un mijloc acceptabil de a preveni durata excesivă a deciziei pentru părţile care s-au întemeiat pe bună dreptate pe jurisprudenţa existentă.

d. Realizarea unei distincţii între cauze

37. Faptul de a hotărî implică aprecierea ansamblului circumstanţelor particulare ale unei cauze, ceea ce  poate şi să limiteze uniformitatea jurisprudenţei. Pertinenţa jurisprudenţei presupune ca circumstanţele care au motivat deciziile jurisprudenţiale anterioare să fie comparabile.  Dacă ne bazăm pe jurisprudenţă, ar trebui să ţinem cont de contextul şi circumstanţele în care deciziile au fot date.

38. Este necesar deci să fie privilegiată analiza jurisprudenţei pertinente, inclusiv elaborarea de tehnici potrivite, pentru a face o distincţie între cauze. Această distincţie evită clasificarea unei cauze ca făcând parte din categoria în care se încadrează aparent decizia anterioară: o analiză atentă şi critică relevă că nu constituie un precedent pertinent în speţă cauza anterioară. Faptul de a trata diferit două litigii nu poate fi considerat sursă de jurisprudenţă contradictorie dacă această diferenţă de tratament este justificată tocmai de diferenţa de circumstanţe între cauze.

e. Consecinţele pentru judecătorii care nu s-ar conforma unei jurisprudenţe stabilite

39. Cunoştinţele juridice, inclusiv cele de jurisprudenţă, sunt un aspect ce ţine de competenţa şi diligenţa unui judecător. Cu toate acestea, un judecător acţionând de bună credinţă, care, în mod conştient, nu urmează jurisprudenţa stabilită şi justifică  acest fapt, nu ar trebui să fie descurajat în încercarea de a modifica jurisprudenţa. Faptul de a nu urma astfel jurisprudenţa nu ar trebui să conducă la sancţiuni disciplinare sau să afecteze evaluarea profesională a judecătorului, şi ar trebui să fie considerată ca un element de independenţă a puterii judecătoreşti.

VI. PUBLICAREA ŞI RAPORTAREA JURISPRUDENŢEI

40. Existenţa unui sistem adecvat de raportare a jurisprudenţei este esenţial pentru a asigura aplicarea uniformă a legii. Este important să se publice cel puţin hotărârile curţilor supreme şi curţilor de apel pentru ca părţile unei cauze să nu fie singurele care să le cunoască, ci şi alte jurisdicţii, avocaţii, procurorii, cadrele didactice universitare şi publicul, în general, ceea ce le-ar permite să se întemeieze pe acestea în cauzele ulterioare[22].

41. Aceste raportări pot fi oficiale, semi-oficiale şi private, pe format de hârtie clasic sau sub formă de baze de date electronice private sau publice. Este important ca judecătorii să aibă acces şi pregătire pentru a utiliza gratuit cel puţin o bază de date electronică a jurisprudenţei curţii supreme şi curţilor de apel.  

42. CCJE recunoaşte că tradiţiile judiciare diferite conduc la decizii în justiţie în stil diferit, precum şi la o concepţie diferită cu privire la tipurile de decizii de publicat şi forma pe care ar trebui să o aibă această publicare. CCJE doreşte totuşi să sublinieze că ar trebui să se examineze cu grijă faptele şi contextul cauzei, astfel încât raportările deciziilor să nu fie utilizate nejustificat în cauze ulterioare care nu sunt destul de asemănătoare. CCJE salută practica constând în publicarea sintezelor de decizii, inclusiv de antecedente factuale, cu scopul de a facilita căutarea precedentelor.

43. Atunci când curţile supreme şi curţile de apel produc o jurisprudenţă abundentă, simpla sa publicare nu este suficientă pentru a permite judecătorilor, avocaţilor şi cadrelor universitare să fie la curent în privinţa ei. În astfel de cazuri, CCJE apreciază util să se procedeze la o selecţie a hotărârilor care definesc normele importante de urmat în cauzele ulterioare şi la o publicare sub formă, de exemplu, de „culegere de hotărâri de referinţă”, cu scopul de a asigura mai bine luarea lor în considerare.

VII. ALTE ASPECTE PERTINENTE

a. Responsabilităţile celor trei puteri constitutive ale statului

44. Noţiunea de aplicare uniformă a legii este potrivită pentru toate organele statului : puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească. În acest sens, organele statului sunt în mod strâns legate şi interdependente, pentru că toate au obligaţia de a favoriza coerenţa legislaţiei şi a aplicării acesteia. Legea trebuie să fie clară, previzibilă şi coerentă, pe cât de mult posibil; dacă se modifică, legiuitorul ar trebui să ţină cont de  jurisprudenţa constituită în domeniul respectiv. Jurisdicţiile vor aplica legea într-un mod cu atât mai uniform, cu cât aceasta va avea o coerenţă logică, va fi mai bine redactată şi mai clar formulată, astfel încât să se evite orice ambiguitate excesivă şi orice contradicţie internă.

45. Admiţând în acelaşi timp că reformele legislaţiei sunt inevitabile în societăţile noastre moderne, extrem de reglementate, CCJE doreşte să atragă atenţia asupra faptului că modificarea frecventă, uneori incoerentă şi pripită a legislaţiei dăunează calităţii sale şi securităţii juridice. Caracterul fragmentar al amendamentelor şi complexitatea textelor legii astfel modificate compromit şi ele securitatea juridică. 

46. Contradicţiile din jurisprudenţă sunt, uneori, o consecinţă a ambiguităţii şi formulării normei, care împiedică jurisdciţiile să ajungă la o interpretare uniformă şi general acceptată. CCJE apreciază  că în acest caz revine legiuitorului sarcina, în definitiv, să modifice legea. Cu toate acestea nu consideră de dorit ca legislaţia să ia formă de cazuistică şi detaliere. Definiţiile largi şi normele deschise sunt adesea indispensabile pentru a permite jurisdicţiilor să arate o supleţe necesară şi se pot dovedi foarte utile pentru a umple golurile juridice. După cum spus-o în mai multe rânduri CtEDO, deşi caracterul cert al legii este de dorit cît mai mult posibil, el poate aduce su sine o rigiditate excesivă, în condiţiile în care legea trebuie să fie capabilă să se adapteze la evoluţia circumstanţelor[23].

b. Rolul avocaţilor şi procurorilor

47. Rolul jucat de avocaţi şi procurori în aplicarea uniformă a legii este foarte important. Pentru ca administrarea justiţiei să fie de cea mai bună calitate posibilă pentru părţi, avocaţii şi procurorii ar trebui să contribuie în modul propriu. Ei ar trebui să întreprindă studii judicioase cu privire la jurisprudenţă şi să prezinte argumente în favoarea aplicabilităţii sau inaplicabilităţii deciziilor pronunţate în justiţie anterior.

c. Vegherea aplicării uniforme a dreptului internaţional şi supranaţional

48. Internaţionalizarea dreptului dă naştere la dificultăţi de uniformizare în aplicarea dreptului în state diferite. Cu privire la tratatele internaţionale, ar trebui să se vegheze atent la realizarea aplicării lor uniforme în toate statele părţi. Contradicţiile între dreptul intern şi tratatele internaţionale ar trebui să fie evitate. Acest obiectiv ar trebui să fie urmărit independent de existenţa sau inexistenţa într-un stat a „sistemului dualist” (în care dreptul internaţional nu este direct aplicabil şi trebuie să fie transpus în dreptul intern) sau „sistemului monist”  ( în care dreptul internţional nu are nevoie să fie transpus în dreptul intern şi poate fi direct aplicat de instanţe chiar de la ratificarea tratatului). Ar trebui, pentru aceasta, să se stabilească o interacţiune satisfăcătoare a normelor legale la diferite niveluri, cu scopul de a garanta că ordinile juridice ce coexistă şi sunt parţial integrate funcţionează ca un tot[24].

VIII. PRINCIPALELE CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

a. Fie că precedentele sunt considerate sau nu izvor de drept, fie că că sunt sau nu obligatorii, motivarea hotărârilor judecătoreşti întemeindu-se pe hotărâri anterioare oferă judecătorului un instrument solid, atât în statele de common law, cât şi în statele de drept civil.

b. Egalitatea şi uniformitatea aplicării legii garantează caracterul său general, egalitatea în faţa legii şi securitatea juridică într-un stat de drept. Aplicarea uniformă a legii întăreşte sentimentul de echitate şi de justiţie al cetăţenilor, precum şi încrederea lor în administrarea justiţiei.  

c. Persistenţa deciziilor contradictorii ale jurisdicţiilor, în primul rînd a celor date de jurisdicţii în ultimă instanţă, pot să aducă atingere cerinţei de proces echitabil, consacrată de art. 6(1) din CEDO.

d. Necesitatea de a garanta aplicarea uniformă a legii nu ar trebui să antreneze o rigiditate a legii, nici să restrângă excesiv corecta sa evoluţie şi nu ar trebui nici să compromită respectarea principiului independeţei judecătorilor.

e. Revine, înaintea tuturor, curţii supreme să rezolve contradicţiile jurisprudenţei şi să vegheze la aplicarea coerentă şi uniformă a legislaţiei, precum şi să urmărească evoluţia dreptului prin mijloace de jurisprudenţă.

f. În vederea asigurării uniformităţii şi coerenţei jurisprudenţei, este preferabil să i se confere curţii supreme puterea de a autoriza introducerea unui recurs sau să se prevadă un alt mecanism de filtrare adecvat. Criteriile de selecţie ar trebui să corespundă funcţiei de interes general a curţii supreme pentru a proteja şi promova uniformitatea jurisprudenţei şi evoluţia dreptului.  

g. A spune dreptul într-o manieră generală şi abstractă (in abstracto), sub formă de declaraţii de interpretare obligatorii sau de avize generale adoptate de o jurisdicţie supremă reunită în sesiune plenară (admiţând în acelaşi timp că pot avea un efect pozitiv cu privire la uniformitatea jurisprudenţei şi securităţii juridice) est preocupant din punct de vedere al rolului încredinţat puterii judecătoreşti în sistemul de separare al puterilor.

h. Curţile de apel au, de asemenea, un rol important atunci când este vorba de aplicarea uniformă a legii.

i. Este important să existe în cadrul jurisdicţiei supreme mecanisme capabile să remedieze lipsa de coerenţă a deciziilor.

j. Atunci când există mai multe jurisdicţii competente în ultimă instanţă în domenii particulare de drept, este indispensabil, pe de o parte, ca dreptul intern să prevadă în acest caz mecanisme formale sau informale care să permită surmontarea lipsei de coerenţă între jurisdicţiile supreme independente şi distincte şi, pe de altă parte, ca aceste mecanisme să aibă ca efect uniformizarea jurisprudenţei. Este important ca, atunci când decide să se îndepărteze de jurisprudenţa anterioară, judecătorul să declare acest lucru, în mod clar, în decizia sa. Motivele acestei decizii ar trebui, pe de o parte, să indice în mod expres că judecătorul ştia că jurisprudenţa stabilită în materie era diferită şi, pe de altă parte, să explice în detaliu pentru ce raţiuni această jurisprudenţă anterioară nu ar trebui să fie aplicată.

l. Deciziile anterioare nu sunt aplicabile elementelor factuale şi juridice ale unei alte cauze până ce un examen critic minuţios nu relevă că circumstanţele şi contextul cauzelor în chestiune sunt similare.

m. Existenţa unui sistem adecvat de raportate a jurisprudenţei curţii supreme sau a curţilor de apel este esenţială pentru a asigura aplicarea uniformă a legii.